Guvernanţii, ca noi toţi, spune gazda mea, mănîncă de trei ori pe zi. De ce nu se gîndesc măcar o dată pe zi şi la soarta amărîtei de agriculturi?
Am intrat în Săptămîna Mare. La utrenie şi vecernie, din toate turlele de biserici răzbat sunete care se împreunează în tării, răscolind deopotrivă cerul şi sufletele noastre atinse de nuiaua jucăuşă a primăverii. M-am aflat, pentru o jumătate de zi, într-un tărîm ciudat, dominat de viaţa şi lumina anotimpului. În mod surprinzător, acel loc nu se află la o mie de leghe de metropolă, ci chiar la un lat de palmă, în Pantelimon. Verde, un verde sănătos al lanurilor de grîu e tonul dominant al tabloului în care respirăm. Gazda mea, un bărbat trecut puţin de 60 de ani, este proprietar, specialistul şi pălmaşul unui univers pe cale de dispariţie. Îl cheamă Mihai Petcu şi este de la 22 de ani medic veterinar. S-a consacrat dintru început creşterii şi îngrijirii vacilor. A obţinut un doctorat în "laptele de vacă" şi o licenţă în economia agrară. Ferma lui, cu 400 de vaci, juninci şi viţei, este singura care a rezistat în graniţele Bucureştilor. În 1989 existau 60 de ferme în jurul Capitalei, iar România se lăuda cu un şeptel de taurine de peste şapte milioane de capete. În 18 ani, fermele de vaci au devenit depozite de tutun, făbricuţe ciudate în care se ambalează cafea, sau de-a dreptul ruine. M-am plimbat singur sau însoţit de doctor prin ferma Pantelimon. Pentru a ajunge aici trecusem prin haosul unui şantier deslînat, cu străzi desfundate, noroaie cît să acopere roţile de tractor, şantier întins peste toată localitatea. Vile aliniate, identice în urîţenie şi case arătoase, dar la care n-a ajuns privilegiul asfaltului. Se construieşte alandala, gîfîit, în disperare. Metrul de pămînt, de nimic mai ieri, face azi o avere. Constructorii încalecă din toate părţile ferma, iar ţiganii fură obraznic, la lumina zilei.