Sărbătoarea Sfîntului Gheorghe (23 aprilie) marchează trecerea către vară, căci în tradiţia populară el este “stăpînul verii”. Numai în această zi oamenii plantau în faţa casei un copăcel. Dacă se prindea, era semn bun lăsat de la Sfîntul Gheorghe.
Sărbătoarea Sfîntului Gheorghe (23 aprilie) marchează trecerea către vară, căci în tradiţia populară el este “stăpînul verii”. Numai în această zi oamenii plantau în faţa casei un copăcel. Dacă se prindea, era semn bun lăsat de la Sfîntul Gheorghe. Altădată se făceau brazde de pămînt, tot în faţa casei, şi se înfigeau din loc în loc crenguţe de salcie. Astfel erau anunţaţi cei care au trecut pe tărîmul celălalt că a sosit Sfîntul Gheorghe, cel care are în ocrotire toate cîmpurile.
“Sfîntul Gheorghe şi Sfîntul Dumitru au cai. Sfîntul Gheorghe vine vara şi Sfîntul Dumitru iarna. Sfîntul Gheorghe, cînd aleargă cu calul său împrejurul pămîntului, iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pămîntul se deschide şi primăvara vine, dar Sfîntul Dumitru, cînd aleargă împrejurul pămîntului, frunzele cad şi omăt şi iarna vine.” (Elena Niculiţă Voronca – “Datinele şi credinţele poporului român”)
Învoielile ciobanilor
La Sfîntul Gheorghe se tocmesc ciobanii şi se stabileşte locul unde va fi stîna. Începînd de acum se aleg mieii şi sînt pregătite oile pentru primul muls. Laptele va fi folosit pentru prepararea caşului proaspăt. În ajunul Sfîntului Gheorghe se cocea un colac din pîine nedospită, numit “naprol”, care apoi se agăţa de poartă. Fiecare gospodar care venea să mulgă oile trăgea cîte o bucată din colac. Cel care avea bucata cea mai mare era şi cel mai norocos la Sfîntul Dumitru, cînd se încheiau socotelile cu ciobanii.
Dacă nu ploua, atunci toată gospodăria, inclusiv oamenii şi animalele, era udată cu apă, pentru a spăla toate relele. De asemenea, era bine ca, înainte de răsări
