Cunosc, relativ, două Polonii: una de hîrtie, cealaltă de celuloid. Prima înseamnă Sienkiewicz, Schulz, Lem, Gombrowicz. A doua: Wajda, Kieslowski, Polanski. Ştiu, „Poloniile“ mele sînt puţine, fictive şi nu foarte bogate. Dar sînt memorabile şi au personalitate. Nu cunosc, din păcate, cinematografia poloneză, ci doar cîţiva cineaşti notorii, plus alte cîteva filme răzleţe. Chiar cînd face un film cu şi despre francezi, despre un eveniment cît se poate de francez, despre figura cea mai franceză, Wajda rămîne el însuşi. Poate pentru că Danton tratează tema puterii şi a dictaturii aşa cum numai un estic din lagărul socialist o poate face, cunoscînd-o dinăuntru şi pe propria piele, nu din afară şi din teorie. Danton cu Gérard Depardieu e al lui Wajda, deşi interpretul e francez sadea, iar comunarzii, ghilotina şi procesul lui Danton au fost şi ele ale francezilor. Portretul lui Danton e tăiat cu dalta, nu desenat cu pensula, ca şi Omul de marmură al aceluiaşi Wajda, are o asprime dincolo de care simţi vibraţia unei nostalgii a calofiliei. Ca şi cum ar sugera că lumea, deşi şi-a pierdut frumuseţea, e conştientă că stă pe ruinele acesteia. Radiaţia unui soare crepuscular uneşte filme ca Dirijorul, portret al artistului la bătrîneţe, Nunta, Pădurea de mesteceni, Peisaj după bătălie, Totul de vînzare, Cenuşă şi diamant. Efectul e straniu atunci cînd atmosfera crepusculară aparţine, paradoxal, unui timp auroral – aşa cum se întîmplă în Nunta, care descrie spectaculos evenimentul din titlu, dar îl proiectează în tonuri sumbre, justificate de iminenţa războiului, sugerînd că începutul acesta plin de veselie, care degajă energii nebănuite, e un sfîrşit. Simplitate Tot întîlnirea dintre un început şi un sfîrşit e „evenimentul“ din Cenuşă şi diamant, dar în cheia politicii tulburi a ultimei zile din al Doilea Război Mondial: rezistenţa anticomunistă în zorii noii ere. Titlul e