Ultimul film al lui Sergiu Nicolaescu poate face foarte bine rezumatul unei cinematografii întinse pe cinci decenii comuniste, cu prelungiri postrevoluţionare, deoarece „supravieţuirea“ nicolaesciană ţine de „moştenirea“ culturală a epocii de aur. Descoperim în această formă de „supravieţuire“, lucind prin freza grizonată a sosiei nicolaesciene, actorul şi manechinul ceh, Petr Falc, tradiţia filmului cu ilegalişti comunişti torturaţi în închisori („Bejane, mama ta de comunist!“), ecouri epopeice condensate în replici aspre, scrîşnite printre dinţi, un eroism de butaforie extras parcă din Povestirile istorice ale lui Dumitru Almaş („Îmi placi, Mihaie!“), glamour-ul decadent al burgheziei în descompunere, cu frumoase şi melodramatice femei fatale, cu eleganţi corupţi sau doar nostalgic-pascalopolieni. De fapt, este vorba de unul şi acelaşi rol pe care-l joacă Sergiu Nicolaescu: cel al super(b)bărbatului (numele de cod Andrei, pentru cunoscători) faţă cu Destinul, Istoria, Femeia, Legionarii, Hitleriştii, Securitatea etc. Nicolaescu este poate cel mai reprezentativ regizor, scenarist şi actor al gen(i)ului eroic, asumînd un cod cavaleresc al onoarei, o onoare de duelgiu (Vezi Mihai Viteazul (1970), Nemuritorii (1974), Capcana Mercenarilor (1980), Oglinda (1993) etc.) şi frazînd memorabil temeritatea. Climaxul este atins cînd adversarul ireconciliabil ajunge să-i aprecieze curajul şi semeţia, un fel de orgasm eroic pentru care regizorul-actor se păstrează veşnic verde. În această cheie pot fi „citite“ toate filmele lui, mai ales cele care îl au şi ca protagonist. Ca şi în Felix şi Otilia (1972) sau Orient Express (2004), unde joacă pe cartea nobleţii, Nicolaescu îi compune infatigabilului comisar o mină aristocratic-obosită, de pensionar al cazinourilor, însoţit de femei frumoase, demimondene, răscolit de amintiri şi meditativ, poate chiar puţin filozof, dar cu principi