A fost fata lui Eugen Lovinescu. Şi soţia lui Virgil Ierunca. Dar mai presus de toate a fost o fiinţă minunată, devotată unor idei, principii, prieteni şi abia în ultimul rînd sieşi. I-a fost dat să nu aibă linişte şi să fie mereu în miezul turbioanelor istoriei. Dacă nu literare, datorită tatălui, celor politice, datorită mamei. Teribil şantaj al vieţii, teribilă dramă de familie, de conştiinţă, de înaltă etică practicată şi nu doar comentată superior prin saloane sau la bodegă. Monica Lovinescu închide o pagină de istorie românească. Şi culturală, desigur, dar mai ales politică. Fără să fie om politic, a făcut politică, fără să fie o activistă de partid, a practicat un activ militantism ideologic. Renunţînd la literatură, a denunţat ani în şir la microfonul Europei Libere impostura şi minciuna, ororile şi atrocităţile regimului comunist. Din România sau de aiurea. Solitudinea ei din faţa microfonului a făcut-o solidară cu milioane de oameni care i-au ascultat nu doar cuvintele rostite cu calm şi un inefabil farmec, dar şi ideile spuse răspicat şi fără echivoc. A făcut critică şi istorie literară în felul ei anume, cînd „est-etica“ a trecut în prim planul actualităţii. Şi nu a cedat nici cînd a fost şantajată cu viaţa propriei mame, nici atunci cînd haidamacii sponsorizaţi de serviciile secrete româneşti (patriotice, nu?) au lovit-o şi maltratat-o bestial pentru curajul ei de a-şi asuma adevărul. Integral. Emisiunile ei, şi cele realizate cu regretatul partener de viaţă şi muncă, distinsul cititor de poezie şi acidul comentator politic care a fost Virgil Ierunca au întreţinut flacăra speranţei şi atunci cînd aproape toate focurile erau pe cale să se stingă. Anticomunismul ei a fost unul organic asumat printr-o bună şi superioară înţelegere a istoriei, şi nu unul conjunctural. Încrederea Monicăi Lovinescu în valorile democratice şi în virtuţile marii arte a f