Filmul Piaţa Universităţii a fost realizat de Valeriu Antonovici (masterand în antropologie culturală) şi Mirel Bănică (sociolog la Colegiul Noua Europă), cei doi propunîndu-şi să înfăţişeze, în cuvintele celui din urmă, „capacitatea de metamorfoză a Pieţei.“ La baza sa se află dorinţa de a documenta o stare de fapt ai cărei termeni-cheie sunt uitare şi ireversibil. Memoria Pieţei Universităţii se şterge. Întrebarea aici nu este dacă e bine sau e rău: e pur şi simplu. Filmul realizat de Antonovici şi Bănică arată, cu mijloace precare şi cu autenticitatea imperfecţiunii, dînd seamă de alte precarităţi şi de alte imperfecţiuni, ceea ce este. Se ia o cameră video, se alege un loc cu semnificaţii pentru istoria recentă a bucureştenilor şi se porneşte la realizarea unui film. Să-i zicem, documentar; să-i zicem, etnologic; să-i zicem cum vreţi, pentru că, la urma urmei, nu asta este important. Realizat de Valeriu Antonovici şi Mirel Bănică, filmul Piaţa Universităţii, prezentat joi, 17 aprilie, în sala Horia Bernea a Muzeului Ţăranului Român, porneşte de la o întrebare licită, chit că întrucîtva superfluă: „Ce facem cu locurile memoriale ale istoriei noastre?“. Licită pentru că e, în fond, de bun simţ să ne punem o astfel de întrebare; superfluă pentru că, în postcomunismul nostru ce îmbrăţişează valorile unui capitalism barbar urmele se şterg şi şterse vor rămîne. Valeriu Antonovici stă cu camera pe umăr, împrumutată şi cărată, laolaltă cu trepiedul, prin tramvaie şi autobuze hiperaglomerate, Mirel Bănică îi intervievează pe cei care trec prin Piaţa Universităţii, dar şi intelectuali care să ofere păreri „de specialist“ (Augustin Ioan, Mihaela Miroiu, Mihail Neamţu, Ştefan Vianu), pentru a afla ce înseamnă acest loc central al Bucureştiului astăzi. Rolul asumat al filmului stă exclusiv în punerea întrebării şi nicidecum în găsirea răspunsului. Oamenii răspund, în fundal s