Timp al bilantului... Asa privim mereu perioada ante-sarbatori. Ne uitam inapoi si facem planuri de viitor. Cantarim ce am facut bine si ne gandim unde am dat chix. Regretam si promitem, mai mult noua decat divinitatii, ca nu ne vom repeta greselile. Mai mult sau mai putin smeriti in viata de zi cu zi, miracolul Invierii Mantuitorului ne schimba, chiar si numai pentru cateva zile. Grabiti, uitam, de cele mai multe ori, sa vorbim cu noi, sa purtam acea discutie ce are rol de autovindecare. Ce sa mai vorbim de dialogul-monolog pe care, teoretic, ar trebui sa-l mai purtam, din cand in cand, cu Cel de Sus? Mai tineti minte cand, copii fiind, ne rugam la ingeras sa ne ajute sa ne facem mari? De ce uitam acum obiceiurile astea? Grabiti, de multe ori, uitam de noi. Si, pe lista pacatelor, asta ar trebui sa fie pe primul loc. Vorbeam, ieri, cu cineva... Imi povestea ca, in localitatea de bastina, oamenii mai tin la traditii. Ca Saptamana Patimilor este petrecuta ca atare, ca, in noaptea de Inviere, toata familia merge la biserica si ca sarbatorile se simt, nu sunt doar zile cu mese imbelsugate sau motiv de petreceri prelungite. Uitam de traditii si privim zilele sfinte ca si cum ar fi doar ore de vacanta. Nimic mai mult. Uitam insemnatatea lor, urmarim doar sa uitam de munca, sa nu ne mai aducem aminte de probleme. Crampeie de ganduri legate de partea spirituala ne trec uneori prin minte. Poate ca, mai mult acum, de Paste, decat de Craciun, ne bucuram de zilele de sarbatoare. Primavara, caldura mult-asteptata, soarele, iarba verde... toate ne fac sa prindem si noi viata. Inviem si noi putin. Si poate ca tocmai asta ar trebui sa facem. Sa inviem o data cu Mantuitorul. Sa ne revina spiritul la viata, sa ne regasim dorinta de a fi asa cum vrem. Sa avem puterea de a razbate. Sa fim oameni, sa vrem sa ii ajutam pe cei de langa noi, sa nu gasim motive stupide pentru a ne d