Am trăit o jumătate de veac sub semnul lui “se dă”. Se dă carne, se dă zahăr, se dau adidaşi de porc şi tacîmuri de Crevedia. Cozile începeau la miezul nopţii.
Noapte fără stele deasupra turlelor bisericii. O mulţime tăcută compartimentează întunericul de pe treptele sfîntului locaş. Nou-veniţii se rînduiesc în spate, respectînd aceeaşi regulă a tăcerii. Doar vocea preotului, nevăzut (biserica este deja plină de enoriaşi), răzbate peste mulţime. Din cînd în cînd, glasului preotului, pe care-l bănuiesc bătrîn, i se alătură voci corale tinere. Preoţii noii generaţii sau studenţi la Teologie. Mai sînt zece minute pînă la miezul nopţii şi curtea, trotuarele, strada întreagă s-au umplut cu mii de oameni. Cei de acum nu mai sînt cei din urmă cu o oră. Nou-veniţii trădează o nerăbdare pragmatică. Vor musai lumină şi o vor repede. N-au timp de pierdut. “Cînd se dă lumină?”, întreabă un tînăr evident iritat. Şi-a lăsat maşina, ultimul răcnet, cu motorul pornit, în mijlocul străzii, încălecînd linia de tramvai. În dreapta şoferului, o jună care fumează. “Nu mai durează mult”, îi răspunde cu reproş o femeie. Între timp, limuzina decapotabilă este înconjurată de lume. Tînărul stă cu spatele spre biserică şi vorbeşte agitat la telefon. Coboară şi însoţitoarea, care ia distanţă faţă de ceilalţi, trăgînd din ţigara desigur scumpă şi specială. Slujba înregistrează o pauză. Apoi, puternică, vocea preotului: “Veniţi de luaţi lumină!”. Staţia de amplificare duce vestea departe. Unii rămîn pe loc. Alţii se înghesuie spre treptele pronaosului. “Nu vă-nghesuiţi, daţi de la unul la altul!”, îndeamnă parohul. Lumina se lăţeşte greu peste marea de oameni. Se aud vociferări. Un vlăjgan ras pe cap înjură. Înjură urît. Între timp, cel cu maşina despică mulţimea în două, apucă de undeva lumină, se-ntoarce la decapotabilă. Claxonează. E greu de ieşit. Fata aruncă jos ţigara. Ai