Vladimir Tismăneanu: "Derulat sub semnul revoltei, în Est şi în Vest, anul 1968 a reprezentat deopotrivă resurecţia şi agonia speranţei."
Părea din nou posibilă împlinirea utopiei unui socialism care nu uita omul. Pentru Monica Lovinescu (alături de Virgil Ierunca, principala voce intelectual-critică de la Radio Europa Liberă), ceea ce s-a petrecut în 1968 a simbolizat o supremă şansă de racordare a intelighenţiei din România la marile frământări menite să redefinească valorile politice şi spirituale contemporane. Fiica lui E. Lovinescu urmărea cu pasiune acea prea mult amânată sincronizare a demersului intelectual din România cu spiritul critic asociat cu numele unor Leszek Kolakowski, Vaclav Havel, Ludvik Vaculik, Antonin Liehm, Pavel Kohout, Aleksandr Soljeniţân etc. În eseurile ei, Monica Lovinescu surprindea criza terminală a Vechii Stângi, osificarea dogmelor marxiste în practicile ideologice ale stalinismului târziu. În consonanţă cu atâţia gânditori de orientare antimarxistă şi postexistenţ ialistă, Monica Lovinescu sugera necesitatea îmbrăţişării unor strategii înnoitoare atât în plan politic, cât şi în acela estetic. Cum am mai spus, pentru ea eticul şi esteticul erau indisociabile, mai ales atunci când era vorba de sufletul omului în universul totalitar.
În ianuarie 1978, la zece ani de la începutul real al Primăverii de la Praga, în Post Scriptumul volumului „Unde scurte“, Monica Lovinescu nota, cu nedisimulată tristeţe: „...scriitorimea română şi-a ratat, deocamdată, şansa de inserţiune în istoria insurecţională a Răsăritului comunist“. Dincolo de ceea ce avea să se întâmple mai târziu în relaţiile dintre Monica Lovinescu şi Paul Goma, rămâne faptul incontestabil al solidarităţii indefectibile a protagonistei celebrei emisiuni „Teze şi antiteze la Paris“, cu acţiunea disidentă a autorului romanului „Ostinato“. Monica Lovinescu a s