Încălzirea globală are efecte devastatoare asupra unor terenuri (erodare, deşertificare), afectează surse de apă potabilă. Încet-încet, redescoperim valoarea economică a pămîntului, presiunea teribilă a randamentelor descrescătoare.
Un curent interesant în istoria gîndirii economice este reprezentat de fiziocraţi, care şi-au propovăduit tezele cu circa 300 de ani în urmă. Cel mai de seamă exponent a fost Quesnay, doctor la curtea regelui Ludoviv al XV, care a avut discipoli pe Turgot (devenit ministru de finanţe) şi Mirabeau bătrînul. Quesnay, care l-a influenţat considerabil pe Adam Smith (considerat a fi părintele ştiinţei economice prin lucrarea "Avuţia Naţiunilor" – Wealth of Nations), este faimos pentru un tabel ce descrie fluxurile activităţii economice şi care te duce cu mintea la modelele de echilibru general ale lui Leon Walras si Wilfredo Pareto. Fiziocraţii sînt de asemenea cunoscuţi pentru expresia "laissez faire, laissez passer...", ca ilustrare a virtuţilor mecanismelor de piaţă.
Dar ce m-a făcut să îmi aduc aminte de fiziocraţi este locul central pe care pămîntul, alias agricultura, îl are în concepţia lor. Este neîndoielnic că ei au greşit în mod fundamental considerînd industria ca o activitate parazitară, în raport cu agricultura; ei nu au anticipat dezvoltarea extraordinară a industriei în secolul al XVIII-lea şi în secolele următoare; nu au sesizat revoluţia industrială ce prindea avînt. Dar greşeala lor conţine un element cu mare relevanţă pentru urmaşii lor, pentru contemporani. Mă refer la valoarea economică a pămîntului.
Cît timp agricultura a fost ocupaţia de bază, utilitatea pămîntului era precumpănitoare. Pe măsură ce comerţul şi, apoi, industria şi serviciile s-au dezvoltat tot mai mult, ponderea agriculturii în valoarea activităţii economice s-a diminuat pe măsură. Despărţirea de pămînt a celui
