Timp de vreun deceniu înainte de 1989 am trudit la o istorie a literaturii proletcultiste. Cenzura comunistă a făcut imposibilă apariţia cărţii de peste o mie de pagini din care publicasem, totuşi, în presa vremii, fragmente substanţiale.
Timp de vreun deceniu înainte de 1989 am trudit la o istorie a literaturii proletcultiste. Cenzura comunistă a făcut imposibilă apariţia cărţii de peste o mie de pagini din care publicasem, totuşi, în presa vremii, fragmente substanţiale.
Lucrul la această întreprindere monumentală mi-a dat posibilitatea să mă familiarizez cu ticurile prozei proletcultiste. Din lectura cu creionul în mînă a tot ce a fost text tipărit în anii stalinismului românesc am sesizat drept slăbiciune de esenţă absenţa motivaţiei psihologice, omeneşti, a actelor comise de aşa-zisele personaje pozitive.
Un ţăran sărac îl denunţa, de exemplu, pe chiaburul din sat că a sabotat strîngerea recoltei vîrînd în batoză un fier ruginit. Te-ai fi aşteptat ca autorul să pună denunţul pe seama unui motiv psiholgic al eroului. Chiaburul să-l fi înjurat cu vreo zi înainte sau să fi refuzat a-i da fata de nevastă. Ar fi fost un motiv interior credibil. De la Homer, trecînd prin Shakespeare şi terminînd cu Petru Dumitriu, ştiam că rădăcinile faptelor unui personaj stau în adîncurile sale psihologice. Pînă şi Raskolnikov al lui Dostoievski, voit aberant din punct de vedere psihologic, are un temei interior cînd ridică toporul să-i crape capul bătrînei. Nici vorbă de aşa ceva în proza proletcultistă. Ţăranul sărac îl denunţa pe chiabur, pentru că avea conştiinţă de clasă. Ca să ne convingă de acest adevăr, autorul îi atribuia tot felul de discursuri propagandistice din broşurile vremii. Literatura proletcultistă a dispărut demult, cu decenii înainte chiar de prăbuşirea comunismului.
Luni dimineaţa am aflat şi eu, ca tot
