Termenii care desemnează animale sînt destul de des convertiţi, în limbajul familiar-argotic, în metafore. Cel mai adesea e vorba de epitete depreciative, similare celor deja existente în limbajul popular (bou, vacă, măgar), dar mai puţin previzibile: barză, bibilică, cangur, capră, guşter etc. Un studiu din anii '40 (Gavril Istrate, Noţiunea "femeie stricată" şi terminologia animală, în Buletinul Institutului Al. Philippide, XI-XII, 1944-1945) trecea în revistă metaforele animaliere pentru noţiunea "prostituată"; multe sînt citate şi de Iorgu Iordan, în Stilistica limbii române (1944): căţea, iapă, maimuţă, pupăză etc. În argoul interlop au circulat şi circulă încă diverse metafore animaliere pentru a desemna obiecte şi persoane implicate într-un furt: găină ("pălărie"), maimuţă ("geantă" sau "valiză"), ursoaică ("victima jafului"). Cele mai multe metafore animaliere sînt desigur cele care denumesc organele sexuale. Fenomenul este universal, cu constante cognitive şi diferenţe culturale. În limbajul popular-argotic italienesc, un termen deja intrat în uzul jurnalistic şi în dicţionarele curente este lucciola "licurici", eufemism ironic pentru a desemna o prostituată. Metafora e destul de transparentă: evocă o strălucire fugară, viaţa de noapte, roirea prin boschetele de pe marginea şoselelor.
E o diferenţă destul de mare între această metaforă motivată (lucciola e un substantiv feminin, lucru decisiv pentru asocierea sa cu conceptul "prostituată") şi folosirea argotic-familiară a substantivului masculin licurici în română: inovaţie destul de recentă, preluată şi răspîndită de presă. Termenul licurici a intrat în circulaţia mai largă ca urmare a unei formulări cu totul neoficiale atribuite preşedintelui ţării: necitabilă, colportată pentru conţinut (atitudinea în politica externă) şi mai ales pentru formularea brutal vulgară. Nu pare să fi avut o cir
