Radu Paraschivescu: „Bătutul pe burtă şi trasul de şireturi sunt două dintre sporturile la care producem campioni cu nemiluita“.

Nu mi-a plăcut niciodată cadrul solemn. Formalismul excesiv mă crispează, scorţoşeniile de protocol îmi lasă un gust neplăcut.

Există o stilistică a salonului pe care nu mă simt în stare s-o practic, un balet al convenienţelor la care nu mă încumet. Am preferat dintotdeauna familiaritatea dezinvoltă, adresarea afabilă, limbajul deplastifiat. Când mi se cere să fiu ceremonios, am impresia că sunt pus la cazne. Când trebuie să strâng nodul la cravata exprimării, mi se pare că joc un rol care nu mă prinde. Asta nu înseamnă însă că văd cu ochi buni furia nivelatoare care a ieşit cu optsprezece ani în urmă din pântecul tranziţiei. Anularea diferenţelor, dizolvarea nuanţelor şi amorţirea reflexelor de bună creştere nu sunt semne ale emancipării, cum greşit se crede, ci ale derivei. În clipa când decizi că toţi oamenii sunt la fel şi, prin urmare, trebuie să-şi vorbească la fel, se cheamă că ai o gravă problemă de percepţie.

Bătutul pe burtă şi trasul de şireturi sunt două dintre sporturile la care producem campioni cu nemiluita. Tutuiala carpatină cotropeşte spaţiul public cu aplomb de TGV şi detentă de voleibalist. Toată lumea se tutuieşte cu toată lumea, instituind primatul unei cordialităţi pe care de multe ori o simţi contrafăcută. Un lucru care la americani trece neobservat, fiindcă „you“ înseamnă şi „tu“, dar şi „dumneavoastră“, devine în România o metodă răspândită de forţare a notei. O altă faţetă a imposturii, şi anume dorinţa duhnind a parvenitism de-a te insinua în anturaje unde n-ai ce să cauţi şi de-a visa la raporturi de egalitate cu oameni cărora le eşti inferior. Pe de altă parte, lejeritatea, abordarea „casual“ şi ghiontul amical nu sunt singurele corelative ale tutuielii. Cine priveşte fenome