De Crăciun, totul e uşor: trebuie pur şi simplu să te bucuri - ai, cu prisosinţă, de ce: e o sărbătoare fericită.Bucuria ei îi tolerează şi excesele consumiste, "e voie", spiritual vorbind, să te îmbrînceşti cu vecinii la Carrefour pentru un cozonac mai bun...
De Paşti, e mult mai complicat. Percepţia umană e mereu departe de semnificaţia reală a sărbătorii. E greu pentru o minte omenească să se poată bucura, direct, de binele, chiar suprem, venit după un rău foarte mare. Tendinţa generală e ca lucrurile să fie simplificate, ori albe, ori negre, mă întristez cînd omul trece prin necazuri, mă bucur cînd scapă, şi totul se termină cu bine. Or, în istoria lui Iisus, tocmai asta nu poţi face: sfîrşitul tragic e, de fapt, final fericit, dar pe nişte coordonate pe care gîndirea noastră le acceptă cu greu, pentru că îi contrazice chiar mecanismele de funcţionare.
Pe tot acest fundal suprauman şi transcendent e dificil, dacă eşti capabil să conştientizezi măcar puţin din ce se întîmplă, să te înveseleşti la fel de senin la vederea iepuraşilor, ouălor şi, mai nou, a oilor de pluş. Desigur, o poţi face începînd cu Duminica Paştelui, dar în toată perioada de post şi doliu, nu e atît de simplu... Pe de o parte, spiritul omenesc de supravieţuire fericită te îndeamnă să laşi deoparte toate semnificaţiile şi să consumi ca la toate celelalte sărbători, făcîndu-ţi, încă o dată, datoria de cetăţean. Pe de alta, conştiinţa cît de cît iniţiată nu te lasă să te arunci la fel de fără griji ca altădată în vîrtejul shopping-ului. Combinaţia dintre cele două dă naştere, cel puţin în cazul unora dintre noi (chestiune de temperament...), anumitor atitudini "dintre", nici pioase, nici consumiste, mai curînd contemplative. Şi - le putem spune - romantice, dar şi conflictuale - sentimental. Probabil - o modalitate mai pămînteană de a percepe lucruri grave într-o cheie tolerabilă.
