A început campania electorală a scrutinului care ne va face cadou o nouă garnitură de primari. Vom asista, tradiţional, la o ploaie de promisiuni, angajamente şi intenţii care se vor converti în următorii patru ani în tot atâtea minciuni şi păcăleli. Şi nu vom avea ce şi cui să reproşăm. Pentru că unul dintre efectele perverse ale democraţiei este că pe mincinoşii, parveniţii şi hoţii pe care-i va avea în fruntea sa administraţia locală nu i-a impus nimeni. Nu ne-a forţat nimeni să-i alegem. Am făcut-o singuri, cu mâna noastră.

Este o povară repetabilă, de a tot spera şi de a nu ni se îndeplini - decât parţial sau strâmb - speranţele. O povară împotriva căreia ne luăm ca aliat speranţa. Speranţa că cei de mâine vor fi mai buni şi mai corecţi decât cei de ieri. Că vor avea în vedere binele comun, al tuturor, şi nu doar pe cel personal sau al găştii din care fac parte. Că vor munci şi că proiectele lor nu vor urmări alte scopuri decât cele enunţate. Sperăm, deşi nimic din ceea ce s-a întâmplat până acum, în democraţia postdecembristă, nu ne îndreptăţeşte speranţele. Aleşii noştri din 1996 n-au fost mai buni decât cei din 1992 şi nici cei din 2004 mai buni ca cei din 2000. Au fost o apă şi-un pământ, oameni incapabili să lupte cu propriile lor limite, darmite cu cele ale sistemului.

Partea cea mai comică - şi mai tristă în acelaşi timp - va fi că în luna care urmează ni se vor dezvălui tot atâtea adevăruri dure despre lipsa de performanţă a celor care s-au aflat în capul mesei, pe câte vom afla în următoarea campanie despre cei care acum se dau zmei ai dreptăţii şi ai binelui public.

Este un circ nesfârşit la care asistăm şi pe care-l trăim, în mod paradoxal, ca şi cum nu ne-am fi fript de atâtea ori. Memoria colectivă se dovedeşte însă suficient de scurtă pentru ca politicienii să profite, iar speranţa mai puternică decât realitatea.

Ăsta-i jocu