A trebuit sa vina o criza financiara internationala de proportii pentru a se putea spera ca sistemul bancar din Romania – altfel strain aproape in integralitatea sa – va tinde spre o asezare normala, in firea lucrurilor pentru un sistem bancar, si nu ca intr-o anexa de vara dintr-o tara bananiera.
Inca acum – inainte ca profundele turbulente financiare internationale sa inceapa a-si face efectele – in asa-numitul sistem bancar din Romania ("asa-numit" pentru ca nu are trasaturile unui adevarat sistem bancar) nu exista de fapt concurenta (oricum, nu aceea din care si clientii sa se aleaga cu ceva), nu se respecta vechiul adagiu bancar "depozitele sunt sursa creditelor", nu guverneaza dobanda si sistemul insusi nu poate fi condus prin dobanzi, iar banca centrala, indeosebi prin pozitia de debitor net la care este constransa, reprezinta un fel de remorca cu staif a bancilor straine din sistem, care mereu o sunteaza daca masurile luate nu corespund intereselor lor.
Criza financiara internationala va incepe sa corecteze toate aceste aiureli indeosebi prin faptul ca finantarea ieftina din afara – baza expansiunii vertiginoase a bancilor straine din Romania si explicatia ultima a tuturor mentionatelor disfunctii – nu numai ca se va scumpi (si nu se stie deocamdata cat de rentabila va mai fi), dar pana una-alta se va si subtia fizic.
Banul, care baltea prin Occident din cauza superbancarizarii si saturatiei pietei ce oferea potential slab de crestere a creditarii, era varsat de societatile-mama filialelor si sucursalelor lor din tari ca Romania, unde, din cauza gradului inca scazut de bancarizare si a potentialului ridicat de creditare, putea fi lesne angrenat in mecanismul de a face pui. Pentru dezvoltare, bancile straine din Romania nu aveau nevoie de banul din economia din Romania. Acesta era pur si simplu ignorat. Puteau deci practica dobanzi la