Uneori, evenimente separate, fără legătură aparentă între ele, dar petrecute în cadrul aceluiaşi spaţiu social, dau, împreună, măsura minţii unui popor. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca s-au întors în pămîntul ţării pe care au iubit-o atît de mult, de la distanţa exilului lor; mai mult şi mai profund, cu siguranţă, decît o iubesc unii dintre cei care se duc, de Paşte, să dea autografe şi să facă poze cu mulţimea şi care poartă numele de politicieni, guvernanţi, preşedinte, parlamentari. Ce deosebire fantastică între modestia şi cumpătarea sentimentului naţional – altfel, extrem de dîrz – la cei doi dizidenţi români şi gargara demagogică pe care ne-o servesc toţi trepăduşii politici cu pretenţii de conducători de naţie!... Poate cel mai bine a ilustrat această diferenţă episodul de la Realitatea TV, unde o emisiune dedicată ilustrului cuplu a trebuit să fie întreruptă pentru ca „boborul“ să afle că Sorin Oprescu poate candida la primăria capitalei! Pentru subsemnatul, a fost ca şi cum am întrerupe o emisiune despre Nichita Stănescu pentru a da o manea cu Adrian Minune. A fost, poate, imaginea perfectă a originalei noastre democraţii – o societate în care omagiul e adus pe fugă, în care discursul e încropit la repezeală şi caracterele ce au dăinuit peste timp sînt date la o parte de „omul momentului“... Cele două mari spirite se pregăteau să învie, prin amintirile lui Gabriel Liiceanu şi Emil Hurezeanu. N-au mai apucat, însă: un doctor gîngav se bătea cu pumnul în piept, îmbătat de perspectiva bătăliei electorale... O altă imagine, însă, ne-a trezit şi mai dur la realitatea lumii în care trăim – imaginea bătrînilor care s-au călcat în picioare pentru o plasă cu sigla unui partid pe ea. Este un alt tablou, de data aceasta nu al extincţiei elitelor, ci al dispariţiei demnităţii la acest popor. De la sărăcia extremă la animalitate nu e o cale prea lungă; e de ajuns să