Alexandru Dobrescu "Ai bagat de seama, domnule, ca scriitorii importanti ai epocii postbelice s-au cam lasat de meserie?"
"De unde ai tras concluzia asta?"
"Pai, ma mai uit si eu prin revistele culturale si sunt ani buni de cand nu le-am intalnit numele in paginile lor. Altadata, publicau si ei, la rastimpuri, fie cicluri de poeme, fie fragmente de roman, iar daca le iesea o carte, era imediat comentata de floarea criticii nationale. Pe cand acum, nu mai publica nimic, semn ca nici nu mai scriu."
"Sa fii dumneata sanatos! de scris - scriu cat ii tin puterile. Ba, mai scot si volume. Dar in privinta comentariilor, ai dreptate. Nu mai sunt in centrul atentiei, de fapt - nu li se mai acorda nici o atentie. Sunt, pur si simplu, ignorati, tratament de care nu are parte nici macar cel din urma carpaci de produse beletristice."
"Nu se poate!"
"Ba se poate. Uite, nu mai departe decat anul trecut, D.R. Popescu a tiparit in volum doua piese de teatru. Si bune, dense, punand in discutie teme de, cum se zice, stringenta actualitate. Ai vazut pe undeva cel putin o notita, necum o cronica a cartii?"
"N-am vazut. Dar de ce, domnule, de ce?"
"Ei, de ce! chiar nu pricepi? Exista in presa noastra culturala un soi de acord tacit asupra autorilor ce trebuie comentati. Si, fireste, asupra autorilor despre care sa nu se scrie. Iar cronicarii literari, independenti cum ii stim, au grija sa nu incalce consemnul. Nu e de bon ton sa te ocupi de scrierile unui D.R. Popescu, Fanus Neagu, Adrian Paunescu, decat - eventual - ca sa le faci praf dintr-o trasatura de condei si sa dezvolti, apoi, pe un ton inchizitorial, mult batuta tema a «colaborationismului» lor. Mintile mai subtile au realizat, totusi, ca si injuria e o forma de publicitate gratuita, drept care au inceput sa o abandoneze in favoarea ignorarii sistematice. Cei despre care nu se vorbe
