Pentru mulţi români, sărbătorile s-au transformat treptat, după anii ’90, într-o distracţie lipsită de orice substanţă religioasă. Mai ales Crăciunul şi Paştele au devenit simple pretexte de a-ţi lua liber, de a pleca în vacanţă, de a te „simţi bine“, adică de a face shopping, de a te îmbuiba şi de a bea non-stop, eventual de a socializa. Printre reclamele seducătoare şi anunţurile cu reduceri substanţiale, care la faţa locului se dovedesc a fi de fapt insignifiante, din cînd în cînd, reclame la pastile împotriva indigestiei, medici care apar pe posturile de televiziune şi îndeamnă la cumpătare. Şi asta an de an, într-un ritual care a pierdut cu totul din vedere semnificaţiile profunde ale acestor mari sărbători creştine, un ritual care nu are nimic de-a face cu tradiţiile româneşti, de care facem atîta caz, pe care le dăm cu atîta sîrg la export. Într-o lume sărăcită, debusolată, fără repere morale, sociale şi culturale, societatea de consum a găsit un teren propice. Mirajul bunăstării îi face pe români să cheltuiască tot mai mult, să lase sume imense în supermarketuri, chit că rămîn lefteri după aceea. E poate şi un efect al lipsurilor din anii comunismului, dar şi o confuzie a valorilor. A avea, nu de toate, ci cît mai multe a devenit preocuparea majoră a celor mai mulţi români în aceste zile, dacă nu un ţel. Chiar şi copiii sînt atinşi de această goană după cadouri, de viciul societăţii consumiste. Gestul de a lua de pe raft cît mai multe produse şi de a umple coşul la Carrefour le-a devenit atît de familiar, încît replicile de genul: „Dar numai atîta luăm?“ sau „Dar nu-mi iei şi...?“ par să vină de la sine. Iepuraşul de Paşte trebuie să fie musai bogat şi ghiftuit. La biserică sau la mănăstiri se merge dintr-un soi de inerţie. Ba mai rău, credinţa a devenit pură mondenitate. Vedetele ies la rampă şi fac paradă de credinţă. Aleşii noştri profită de ocazi