In comentariile critice şi în discuţiile cu substrat literar numele Nichita Danilov atrage, aproape de la sine, apelativul "poetul". Este, probabil, la mijloc şi un soi de contaminare de destin, prenumele Nichita părând a fi în literatura română unul predestinat poeziei. Cert este că gloria acestui autor în spaţiul literaturii române este asigurată, în primul rând, de volumele de versuri care îi poartă semnătura, aproape toate onorate cu premii literare dintre cele mai importante.
Din capul locului trebuie spus că volumele de proză ale lui Nichita Danilov nu sunt cu nimic mai prejos decât cele de poezie. Nici numeric, nici calitativ. După un prim volum de povestiri postmoderne (în a cărui textură clin d'oeil-urile spre clasicii ruşi -mai cu seamă Gogol şi Cehov - dar şi spre un fantastic de tip Borges, fac toţi banii), Nevasta lui Hans, autorul măreşte miza prin romanele din ciclul Tălpi. Şotronul, Maşa şi extraterestrul şi, cel mai recent dintre ele, Locomotiva Noimann, sunt scrieri bizare, la limita iraţionalului, în care metafizicul se topeşte în suprarealism, realitatea, obsesia şi visul se amestecă fără încetare, contururile se întrepătrund, iar cotidianul explodează în imagini care se remodelează continuu după regula caleidoscopului. Pe lângă fantezia debordantă, spiritul postmodern, intertextualitatea, aluziile culturale sunt şi aici dominante. Lecturile biblice, trimiterile mai mult sau mai puţin transparente la autori precum Bulgakov, Joyce, Borges, Dali, dar şi, în notă delicat-ironică, la un ceremonial clasic al povestirii, caracterizează aceste romane-şaradă în care nu poţi fi niciodată sigur că ai înţeles exact tot ce a vrut să transmită prozatorul. Romanele lui Nichita Danilov îl pun pe cititor în ipostaza vizitatorului inocent, picat într-o galerie de artă abstractă. Admiră formele, este fascinat de combinaţiile de culori, intuieşte o parte dintr