Dupa hecatombele Primului Razboi Mondial, poate dintr-un sentiment de jena combinat cu o autentica parere de rau pentru atatea vieti irosite degeaba si pentru atatea inutile suferinte, in aproape toate colturile beligerante ale Europei a aparut, intr-o forma sau alta, Cultul Eroilor.
Societati cu statut legiferat oficial sau anonime, organizatii de sorginte cultural-nationalist-politica sau pur si simplu initiative comunale se intreceau sa ridice monumente comemorative ale eroilor din respectiva urbe, zona sau tara cazuti pentru... si urma un pomelnic pe cat de pompos, pe atat de solid orientat politic. De parca ar fi functionat o intelegere europeana tacita, monumentul respectiv era format de regula dintr-un soclu strajuit de doua tunuri, sprijinind o compozitie sculpturala constand fie dintr-un soldat intr-o atitudine ostentativ eroica, fie dintr-un vultur sau alt simbol inaltator. La ocaziile festive din cele doua decenii interbelice, respectivul monument a devenit locul ideal pentru scortoase adunari comemorative si sforaitoare discursuri revansarde (in tabara invinsilor) sau emfatic-patriotarde (la invingatori). Mostenind ultimele contururi si nostalgii Art Nouveau, acele monumente, din care multe au supravietuit inclusiv prin satele si oraselele din vechiul Regat, faceau parte integranta din decorul flusturatec al La belle epoque, cu toata incarcatura lor declarat solemna.
Inevitabil, obiceiul monumentelor comemorative de razboi a continuat si dupa Cel de-al Doilea Razboi Mondial, cu notabila diferenta ca in locul reminiscentelor Art Nouveau, acestea purtau povara unei mult mai apasatoare incarcaturi ideologice. Agresivitatea mesajului propagandistic a fost mult mai evidenta in teritoriile controlate de sovietici, si ceva mai cool in occidentul americanizat al Europei. Astfel, mignionele monumente ale Marelui Razboi au fost rapid eclipsate si
