INTERVIU • Adrian Păunescu, despre muza care i-a pricinuit starea de graţie

Pentru toţi aceia care au auzit copacii urlînd, pentru aceia care au murit şi “s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap”, pentru aceia care au intrat de bunăvoie în foc pentru a nu fi reci, pentru Regine negre şi Nebuni de alb. Pentru toţi aceştia, poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu a devenit un drept comun, născută ca o cale de tămăduire. Citiţi astăzi a treia parte a interviului.

Pentru toţi aceia care au auzit copacii urlînd, pentru aceia care au murit şi “s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap”, pentru aceia care au intrat de bunăvoie în foc pentru a nu fi reci, pentru Regine negre şi Nebuni de alb. Pentru toţi aceştia, poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu a devenit un drept comun, născută ca o cale de tămăduire. Citiţi astăzi a treia parte a interviului.

Jurnalul Naţional: “Dacă-ar fi să înţeleg cînd e clipa să mor/ m-aş ruga la ninsori pentr-un ultim fior”, spuneaţi. După fiorul iubirii şi apoi fiorul morţii, acel “rău de moarte” despre care vorbeaţi, te mai poţi întoarce din drum sau urmează “Anul Nou şi istoria literaturii”?

Adrian Păunescu: Te mai poţi întoarce, dar numai după ce-l scoţi din tine, după ce-l pui pe hîrtie. Eu am putut să mă întorc, nu ştiu dacă e o reţetă valabilă pentru toţi.

Şi cei care nu-l pot pune pe hîrtie?

Să citească. Să se vindece prin lectură. Dragostea nu trebuie luată ca o obligaţie, mai ales dragostea dramatică. Se poate trece pe lîngă ea, se poate merge mai departe, se poate deveni personaj de porţelan.

A fost un risc asumat să strigaţi iubirea atît de sincer în piaţa publică, în paginile unei cărţi, sau aţi făcut-o sub disperarea momentului?

A fost un risc asumat, absolut. A doua carte o are ca redactor pe Ana Maria, fetiţa mea, care era mică şi care stătea lîngă mine şi