Acum, că primăvara şi-a intrat complet în drepturi, iar zilele însorite au luat locul temperaturilor scăzute, tot mai mulţi dintre noi redescoperă o plăcere neglijată în lunile friguroase: îngheţata.Dacă aruncăm o privire în urmă, vom constata cu surprindere că îngheţata şi-a făcut simţită prezenţa în preferinţele oamenilor încă din antichitate. Din câte se pare, încă din vechea Palestină, în timpul recoltării grâului, stăpânii distribuiau servitorilor bucăţi de zăpadă, care se colecta în timpul iernii şi se conserva în structuri speciale, ca să reziste până vara. În Orient şi Egipt, faraonii obişnuiau să îşi servească oaspeţii cu două cupe de argint: una cu zăpadă şi alta cu suc de fructe. Ceva mai târziu, când romanii au ocupat Grecia, au învăţat şi ei să folosească zăpada şi gheaţa pentru consumul alimentar. În Roma antică descoperim şi prima reţetă pentru un fel de îngheţată, autor fiind generalul Quinto Fabio Massimo, care a devenit imediat foarte popular. Odată cu căderea Imperiului Roman şi începutul Evului Mediu s-au pierdut majoritatea, dacă nu chiar toate delicatesele care până atunci fuseseră patrimoniu comun multor popoare. Şi îngheţata a dispărut, dar nu şi în Orient, unde arta „băuturilor reci“ continua să se perfecţioneze. Din câte se pare, un discipol al lui Mahomed a descoperit sistemul de a congela sucurile de fructe introducându-le în recipiente care, la rândul lor, erau băgate în altele pline de gheaţă.

Din nou în Europa Din Orient, îngheţata a început să se răspândească în toate colţurile lumii. Arabii au adus în Italia această tradiţie, noul desert purtând denumirea de şerbet, de la substantivul de origine arabă „scherbet“ (zăpadă dulce) sau de la „sharber“ (a sorbi). Însă adevărata răspândire a îngheţatei în Europa a început din Sicilia, unde localnicii au învăţat de la musulmani şi au îmbunătăţit reţetele graţie inventivităţii lor.