● Iron Man - Omul de oţel (SUA, 2008), de Jon Favreau.

Iron Man - povestea unui genial fabricant de arme care conştientizează răul pe care l-a făcut şi purcede la repararea lui, îmbrăcat într-o ultraperformantă armură de luptă - e un film care anunţă venirea verii cinematografice. Aceasta durează din mai pînă prin septembrie şi e sezonul în care practic nu se mai desfac pe piaţă decît filme pentru copii - mai exact, filme hollywoodiene croite după gusturile masculilor între 8 şi 14 ani, dar finanţate ca şi cînd ar constitui mîndria industriei cinematografice şi promovate ca nişte experienţe indispensabile întregii umanităţi. Ei bine, pentru un film care dă toate semnele că a fost băgat în producţie sub imboldul succesului repurtat vara trecută de Transformers, Iron Man nu e chiar atît de inaccesibil adulţilor. Nu e nici cine ştie ce candidat la simpatia lor; nici la a copiilor, de altfel. E prea mediocru. Nu e o ţeapă - una peste alta, livrează cam toate satisfacţiile pe care se obligă să le livreze, dar o face cu conştiinciozitate şi fără nimic altceva, fără jubilaţie, fără vibraţia pe care i-ar fi imprimat-o o minte regizorală cu adevărat angajată de ceea ce pune pe ecran; admiţînd că regizorul Jon Favreau are o minte, supereroii îmbrăcaţi în costume de roboţi nu par s-o angajeze. Dar mai bine o minte ca a lui decît una ca a lui Michael Bay, regizorul lui Transformers - atît de entuziast-angajată în lucrul cu supereroii-roboţi, încît nu-şi mai punea problema că publicul e alcătuit şi din non-roboţi, care ar fi vrut să-i poată deosebi între ei pe supereroii ăia. Pentru spectatorul sărit de 13 ani, experienţa de a vedea Transformers era un fel de sumă a tuturor momentelor în care deschisese dulapul din bucătărie şi toate străchinile îi căzuseră zdrăngănind în cap, diferenţa fiind că aici trebuia să şi plătească pentru aceste senzaţii. Scenele de acţiune d