Cînd ieşi din staţia de metrou Republica, dai de un peisaj dezolant chiar şi pentru o margine de oraş est-european. Doi mamuţi industriali, perlele regimului comunist, Faur şi Republica, stau poartă-n poartă. Stau e un cuvînt bine ales. Dacă Faur de bine, de rău mai funcţionează, la capacitate mult sub cea din perioada comunistă (are în jur de 700 de salariaţi, faţă de 21.000, în 1989), bătrîna fabrică de ţevi Republica, înfiinţată de Nicolae Malaxa în anii â30, a ajuns o ruină de proporţii uriaşe. Poarta este încă bine păzită. Pe clădirea de birouri din faţă se poate citi numele firmei ruseşti care a achiziţionat-o în 2003, Tehnologika Tub. Înăuntru au mai rămas însă hale părăsite şi sedii ale unor firme care au închiriat spaţiu în parcul industrial.
Mă întîlnesc cu preşedintele Sindicatului "Nicolae Malaxa", Constantin Dobre, în dreptul unei clădiri mai mici de pe o intrare lăturalnică. Intrăm pe uşa deasupra căreia ameninţă un semn cu "proprietate privată". Liderul sindical îmi arată un panou cu tăieturi din ziare şi îmi explică ce e cu fiecare. Apoi intrăm în biroul său, unde se mai află o persoană la calculator. "Avocatul Marius Alexe. Dînsul ne ajută în problemele legale."
Sînt lăsat să mă uit peste dosarul cu articole de ziar, comunicate de presă şi adrese oficiale, cît timp domnul Dobre se ocupă de foşti angajaţi care îşi găsiseră de lucru în Daghestan. În zonă de război se pare că e mai bine decît la penultima staţie de metrou din Bucureşti.
Povestea Republicii e mai complicată şi mai dureroasă decît a altor uzine privatizate în aceeaşi perioadă. Intrată în administrare specială din 15 mai 2002 şi încetînd activitatea în luna octombrie a aceluiaşi an, Republica atrage atenţia Corpului de Control al prim-ministrului. Privatizarea se realizează în martie 2003, cînd un consorţiu româno-rus format din firmele Moody-Rom Trading, Moody Int
