Expoziţia lui Dinu Rădulescu, de la Galeria Simeza, îmi dă prilejul să vorbesc despre o categorie de artişti tot mai rar de întîlnit astăzi, despre un sculptor a cărui creaţie este în primul rînd expresia cunoaşterii, a unei expresivităţi controlate intelectual şi mai puţin a instinctului. Nu este pentru prima dată cînd îi privesc lucrările, dar acum imaginea acestora îmi este completată de un substanţial studiu al cărui autor este Dinu Rădulescu. I-am citit lucrarea de doctorat Conceptul de formă în sculptura modernă, apărută la Editura Paideia, însoţită de studiile Despre sculptură, lucrări ce ar trebui să figureze ca bibliografie pentru studenţii Academiei de Arte. Trebuie să precizez, de la bun început, că expoziţia lui Dinu Rădulescu nu am perceput-o ca pe un instrument didactic, ca pe o ilustrare a teoriilor lui. Ci mai degrabă am descoperit osmoza, subtilităţile gîndirii sale plastice prin care, de-a lungul anilor, el a adîncit problemele ridicate de tradiţia sculpturii mai ales în prima jumătate a secolului al XX-lea. Forma, mişcarea, raportul între gol şi plin, modelajul, sinteza, arhitectura volumelor, interesul pentru artă ecvestră, ca „formă sculpturală complexă“, aşa cum îşi intitulează unul dintre capitole. Toate acestea vorbesc despre o atentă cercetare pe care el o face în domeniul vizualităţii. În teza sa de doctorat, autorul are forţa de a-şi analiza cu mult spirit critic propria creaţie aşa cum s-a dezvoltat ea de-a lungul anilor, de a privi cu maturitate şi de a insista acolo unde rezolvările plastice nu-l mulţumesc. Aşa s-a născut una dintre temele sale preferate, Călăreţii sau Cavalerii, ce i-a adus o „claritate spaţială…, anatomia de tip expresionist ce favoriza preţiozităţi de materie…, dar forma era prea descărnată şi nestructurată“, conducîndu-l ulterior la „recuperarea consistenţei volumetrice“. Seria Duelurile, Cimpoierii, Nudurile