Trăiesc în Italia de opt ani de zile. Nu e uşor. Pe celebrii cîini cu covrigi în coadă nu i-am văzut niciodată pînă acum şi, drept să spun, am pierdut orice speranţă de a-i întîlni. Ca peste tot în lume, dacă vrei să trăieşti cinstit, îţi asumi riscul nereuşitei, ipocriziei, singurătăţii şi al eşecului. Aşa cum, în anii ’50, lua naştere în Statele Unite o comunitate numeroasă numită „Little Italy“, astăzi se poate spune că în Italia există o adevărată „Little România“. Toate drumurile (fără întoarcere?) ale românilor duc în Italia. Între sărăcie, umilinţă şi mizerie pentru 1 euro în plus. Sosesc de pretutindeni: din nordul ţării ca şi din sudul, estul sau vestul ei. Dar dacă îi întrebi de unde vin, toţi îţi răspund: „De la Bucureşti“. Urăsc România din pricina corupţiei, salariilor întotdeauna „minime pe economie“, întunericului, cîinilor, mocirlei şi chiar a oamenilor ei. Nu iubesc Italia, dar o consideră o oportunitate. Învaţă limba italiană în cîteva zile şi o vorbesc intercalînd cuvinte româneşti sau modificându-le pe cele din limba adoptivă. Inundată zi de zi de contradicţii şi diferenţe socio-culturale între Nord şi Sud, Italia rămîne o ţară surprinzătoare. În fiecare săptămînă, mass-media locală dă publicităţii o serie de sondaje solicitate de anumite instituţii, la ale căror întrebări italienii din Nord, Sud, centru sau din insule răspund în maniere complet diferite. În funcţie de vîrstă, pregătire profesională, studii, bineînţeles, dar şi de simpatii politice, artistice sau muzicale. Italienii se plîng de faptul că salariul nu le este suficient, dar cînd sosesc vacanţele şi concediile, majoritatea nu renunţă la un voiaj de plăcere în străinătate. Salarii şi preţul chiriei Italienii preferă mijloacele de transport în comun, dar în urma unor studii şi sondaje rezultă că 1 din 3 este proprietarul unui autoturism. Se declară oameni ai păcii, dar ca membr