Pierre Bayard Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit Traducere de Valentina Chiriţă Editura Polirom, Colecţia „Collegium. Practic“, Iaşi, 2008, 240 p. Bineînţeles, n-am făcut decît să răsfoiesc cartea lui Pierre Bayard, Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit, avertizată fiind chiar de la prima pagină că uneori e de dorit, pentru a vorbi cu justeţe despre o carte, să n-o fi citit în întregime, ba chiar să n-o fi deschis deloc; Oscar Wilde (cu ale cărui vorbe de duh se deschide şi se sfîrşeşte volumul) proclamă, în maniera lui dezinvoltă, la începutul cărţii: „Nu citesc niciodată o carte despre care trebuie să scriu; te influenţează atît de uşor“. Dacă ar fi să citim doar un singur fragment, ar trebui să fie cel care se referă la Paul Valéry, mare necititor în faţa lui Dumnezeu. Sistemul lui de necitit, erijat în principiu, nu-l împiedică deloc să realizeze critici pertinente şi subtile, care capătă uneori o fluiditate foarte puţin academică. Pierre Bayard ne convinge destul de repede că nu există cartea citită de noi, chiar dacă faptul de a citi o carte este posibil, în mod evident. El ne atrage atenţia asupra faptului că fiecare cititor recreează cartea pe care o citeşte, suprapunînd lectura peste propria lui experienţă. Chiar dacă pare a înţelege totul cum trebuie, fiecare cititor citeşte, aşadar, un text care îi este propriu, neţinînd seama de împrejurări sau de accidentele care intervin în cotidian, cum ar fi o durere de cap îndărătnică, distragerea atenţiei, sau ... pur şi simplu de bogăţia vocabularului. O idee extrem de interesantă în această carte este noţiunea de bibliotecă ideală. Pe scurt: nu este necesar să fi citit Hamlet pentru a şti unde trebuie să plasezi această operă într-o bibliotecă ideală şi imaginară, care să cuprindă, cum ar spune Pierre Bayard, ce trebuie să cunoască o persoană destul de cultivată de la începutul sec