Introducere Există o ramură a industriei culturale care se ocupă în special de punerea în scenă a anilor aniversari. Cu prilejul aniversării, în 2003, a centenarului de la naşterea criticului industriei culturale Theodor W. Adorno, marketingul propus de industria culturală a apărut ca deosebit de agresiv. Astfel de sărbători, cu ocazia datelor aniversare ale naşterii şi ale decesului, oferă pe de-o parte şansa ca opera unor personalităţi uitate sau ieşite din modă să ajungă din nou în memoria colectivă, dar pe de altă parte, tocmai amintirea pusă în scenă în stil de stat-major poate produce o uitare şi mai profundă. În cadrul nemiloasei sărbătoriri, ceea ce este cu adevărat provocator într-o operă devine invizibil. Actualitatea calendaristică preface ceea ce este obiectiv. În cazul unei gînditoare precum Hannah Arendt, acest pericol este deosebit de mare, întrucît ea a avut rarul ghinion de a suporta doi ani Arendt unul după altul: în 2005 s-au împlinit 30 de ani de la moartea sa, iar 2006 a reprezentat centenarul naşterii sale. Dar la Arendt o comemorare atît de extinsă face vizibil doar ceea ce putea fi observat de mai multă vreme: dezvoltarea la nivel internaţional a unei industrii publicistice arendtiene. S-ar putea adăuga că aceasta a devenit o maşinărie bine unsă, care produce lucrări standardizate şi abia diferenţiabile. Dacă ramura industrială a filozofiei populare reia aceleaşi teze atribuite lui Arendt, ramura industrială a filozofiei de specialitate se refugiază într-un travaliu pur filologic. În timp ce acesta din urmă poate fi pe deplin meritoriu, el degenerează rapid într-o tanatologie care o gîndeşte pe Arendt pornind de la moarte, anume de la textul mortificat – şi nu de la categoria naşterii şi a începutului, care, aşa cum vom vedea, era centrală pentru Arendt însăşi. În ambele cazuri, în cel popularizator, ca şi în cel pur filologic, a