Contraperformanţele învăţămîntului românesc preuniversitar nu sînt rodul exclusiv al slabelor prestaţii ministeriale din ultimii opt ani. Situaţia actuală are cauze multiple, iar responsabilitatea universităţilor în perpetuarea profundei crize a sistemului nu este cu nimic mai prejos decît cea a factorului politic. De optsprezece ani încoace, universităţile autohtone au „livrat“ pe piaţa muncii un număr foarte mare de absolvenţi submediocri care, în condiţii normale, nu ar fi trebuit să obţină o diplomă de licenţă. Prost înţeleasă de la bun început, „autonomia universitară“ s-a redus mulţi ani exclusiv la dimensiunea sa financiară, ceea ce a avut drept consecinţe mărirea forţată a numărului de locuri la admitere (de vreme ce statul finanţează universităţile per capita), dar şi apariţia unei noi categorii de studenţi, cei „cu taxă“, care asigurau normele unor cadre didactice nule la capitolul competenţă profesională, moştenite din vechiul regim. Adăugaţi la această stare de lucruri şi proliferarea necontrolată, în spaţii rămase neschimbate, a unor departamente conexe – unele dintre acestea şi-au dobîndit, în timp, un real prestigiu, cele mai multe au rămas însă simple refugii pentru tot felul de figuri compromise înainte de 1989 –, ca şi apariţia peste noapte a unor „unităţi de învăţămînt superior“ în majoritatea oraşelor şi orăşelelor ţării şi încercaţi să vă faceţi o imagine despre catastrofa sistemului educaţional. Cine predă în aceste instituţii, care sînt criteriile în funcţie de care s-au acordat titluri academice şi cine sînt cei care le-au validat sînt întrebări rostite adeseori în presă şi în mediile academice, fără ca răspunsurile – formulate uneori pînă la capăt – să fi dus la identificarea unor soluţii eficiente şi la reformarea sistemului. O cohortă de pseudo-profesionişti populează spaţiile universitare, acoperiţi de o puzderie de participări la