Habent sua fata libelli, cartile isi au soarta lor - asa suna un citat din Terentianus Maurus, devenit cu timpul dicton. De fapt, fraza intreaga zice ca, incapute pe mana cititorului, cartile isi au soarta lor. Dupa ce am vazut, recent, Evgheni Oneghin la Nationaltheater din Munchen, mi-as permite sa parafrazez: incapute pe mana cate unui regizor, operele isi au, vai, soarta lor. Iar asta nu din pricina muzicii - nu, din fericire muzica este imuna la atacurile de paranoia regizorala: cine ar cuteza oare sa-si vare des?tele printre acordurile celeste ale unui compozitor de geniu? Punerea in scena, in schimb, pare aria predilecta de manifestare a celor mai neghioabe porniri de extravaganta bolnavicioasa, de originalitate cu orice pret. Molima care bantuie de mai multa vreme prin culisele teatrelor s-a raspandit, din pacate, si pe scena operei.

Si cu cata bucurie asteptam seara spectacolului! Aflasem ca la pupitrul orchestrei urma sa stea tanarul dirijor roman Ion Marin, iar in rolul lui Lenski urma sa cante un alt roman, tanar si el, tenorul Marius Brenciu. Si trebuie sa spun ca amandoi conationalii nostri au fost la mare inaltime, fiind cei mai aplaudati in final, la traditionala reverenta in fata publicului - iar faimoasa arie a lui Lenski din scena duelului a smuls adevarate ovatii la scena deschisa. Dar si ceilalti solisti au fost, pe buna dreptate, rasplatiti cu ropote de aplauze pentru interpretarea lor remarcabila; i-as evoca aici pe Olga Guriakova in rolul Tatianei, pe Dalibor Jenis in rolul lui Oneghin, pe Elena Maximova in rolul Olgai si pe Heike Grotzinger in rolul Larinei. Sub bagheta lui Ion Marin, orchestra si-a ilustrat la randul ei, cu brio, rangul de frunte printre teatrele dramatice ale lumii - alaturi de Scala din Milano, Metropolitan din New York, Covent Garden din Londra, Opera Bastille din Paris si Staatsoper din Viena.

Dupa