Sănătatea şi numele sînt legate una de altele cu sute de noduri. Numele de botez se schimbă la vreme de boală grea, şi poveştile spun că să-ţi auzi numele, cînd nimeni nu te-a strigat, e semn de moarte apropiată. Numele din tratatele de medicină, venite de pe altă lume, a nepriceputelor complicaţii, pot, ca jocurile de iele, să rătăcească trup şi suflet. Spre îmblînzirea lor, ca într-un ritual barbar al limbii şi-al ştiinţei, se ridică, din vremuri, dicţionarele de popularizare, hrisoave mai omeneşti, prin care spitalul, cu mirosurile şi parolele lui, se-nghesuie în cămară. Pe la 1910, la Imprimeria Al. Georgescu din Buzău, doctorul Vasile Bianu scotea un asemenea dicţionar. Doctorul de casă sau Dicţionarul sănătăţii, "împodobit cu 315 chipuri" şi vorbind despre tot ce-ar aştepta un om suferind sau supus eventualelor suferinţe să afle despre boala lui şi despre ars bene vivendi, profilaxia de toate zilele.
La începutul secolului, problemele medicinii scrise erau aceleaşi, pare-se, din prefaţa lui Bianu, cu ale literaturii de pe la mijlocul secolului trecut: "lipsa unui dicţionar al sănătăţii, scris în limba noastră şi pe înţelesul tuturor, este foarte mult simţită." A tălmăci, "cu româneşti cuvinte", frazele întortocheate, denumirile şi mai neromâneşti, pe-atunci, decît le ştim astăzi (de pildă, cefalalgie), e un prim pas spre civilizare, spunîndu-i omului ce-are de făcut pentru el şi gospodărie, ca să se păstreze sănătos, sau ca să se vindece.
Deşi începe - nu puţine dicţionare se pot lăuda cu performanţa... - cu Aa ( de la ana partes aequales - Bianu nu intră în complicaţii latineşti...), de găsit pe unele reţete, care "însămnează că acele medicamente sunt amestecate în părţi egale", îndreptarul de casă al sănătăţii nu e unul tehnic. Dimpotrivă, citindu-l de la un cap la altul al celor mai bine de 800 de pagini - o lectură nicidecum obo
