Nu ştiu dacă, într-adevăr, cererea de consum s-ar putea îndrepta spre o tendinţă de restrîngere. Pentru a face mai suportabil şocul ofertei interne de bunuri şi servicii, încă în suferinţă.

Nu ştiu dacă, într-adevăr, cererea de consum s-ar putea îndrepta spre o tendinţă de restrîngere. Pentru a face mai suportabil şocul ofertei interne de bunuri şi servicii, încă în suferinţă. Statisticile ne oferă în acest sens prea puţine speranţe. Cumpărăturile populaţiei nu dau semne de încetinire a avîntului.

De unde bani pentru atîta consum? Din salarii, pensii, credite, valută trimisă de românii din străinătate. Şi din alte surse.

Iată însă că treptat preţurile de la noi se apropie de cele din ţările dezvoltate. La multe mărfuri chiar am luat-o înaintea celor mai scumpe pieţe din Vest. De ce însă preţul muncii a rămas în coada Europei? În primul rînd, fiindcă raportul nu se face între salarii şi preţuri, ci între salarii şi eficienţa muncii. Apoi, să nu uităm că preţul muncii e un indicator extrem de sensibil. Acest preţ se menţine mic şi pentru că... aşa ceva e posibil.

Marile companii îşi permit să umfle preţurile, la ulei bunăoară, asigurîndu-şi astfel rentabilitatea nu din extinderea producţiei, ci din inflaţie. Salariaţii, în schimb, nu pot judeca la fel. Este drept că şi forţa lor de muncă reprezintă o marfă, potrivit unor teorii mai vechi. Teoriile noi susţin tocmai contrariul. Dar fie ea şi marfă, forţa de muncă are un specific aparte. Dacă toate celelalte mărfuri pot fi stocate, în aşteptarea unui preţ convenabil, salariaţii nu-şi pot stoca forţa de muncă pînă cînd patronatele vor fi nevoite să-i plătească mai bine. Pentru mărfurile stocate întreprinderile obţin credite, conservarea devenind astfel suportabilă. Salariaţii însă trebuie să mănînce în fiecare zi. Şi nu le dă nimeni credite de subzistenţă, din care să trăiască pînă vor găs