Nichita Stănescu... ce frumos sună pentru mine acest nume! Fără îndoială, el a fost şi rămîne omul cu “O” mare şi poetul nepereche.
Acum, cînd încerc să scriu despre el, îmi dau seama că mi-ar trebui o întreagă Ediţie de Colecţie să pot povesti zecile de întîmplări care mă leagă de el şi care, prin farmecul şi generozitatea lui, mi-au rămas şi îmi vor rămîne în minte şi-n suflet pentru toată viaţa.
LA GAMBRINUS! Era o zi ca toate celelalte. Mă dusesem pentru prima dată la etajul şapte, în uriaşa Casă a Scînteii, astăzi Casa Presei Libere. Fusesem chemat să vizionez filmul “Drumul Oaselor”, în care-l interpretam pe Margelatu’ şi a cărui premieră trebuia să se petreacă peste cîteva zile. Pe coridor nu era nimeni. Sala de proiecţie era goală. Venisem prea devreme. Căutîndu-l pe regizorul meu, Doru Năstase, am intrat într-un birou. Acolo era Nichita. Văzîndu-l atît de blond, de frumos, de luminat de razele soarelui care cădeau prin geam, am avut în clipa aceea senzaţia că văd în jurul capului său aureola “Sfîntului” – a lui Simon Templer – care apărea în fiecare sîmbătă seara la televizor. Mi-a zîmbit, m-a mîngîiat pe obraz şi am asistat la următorul dialog. Doamna de la birou i-a spus: “S-a hotărît ca din cele trei poezii pe care le-aţi lăsat aici să publicăm doar una”. La care el: “Am înţeles. Dar regret. Vă mărturisesc că nu mă lasă inima să le despart! Ori toate trei, ori niciuna”. Doamna a insistat, dar el i-a sărutat mîna, le-a luat şi a ieşit. Împreună cu mine. Nu comenta nimic. A rămas cu mine puţin mai tîrziu la vizionarea filmului, ca apoi, încîntat de ceea ce văzuse, de personajul pe care-l jucam şi care pentru el era ceva cu totul nou, ca şi pentru mine, am pornit agale pe jos spre centru, unde (parcă ieri s-a întîmplat asta) mi-a spus: “Hai să bem o bere aici. Eram în faţa Restaurantului Gambrinus. În cele trei ore, braţ la braţ cu el,
