“Aici începe Epi­ca Magna, o ili­a­­­dă de Nichita Stă­­­nescu în­so­ţită de mai mul­te semne de So­­rin Dumitrescu...”

“Aici începe Epi­ca Magna, o ili­a­­­dă de Nichita Stă­­­nescu în­so­ţită de mai mul­te semne de So­­rin Dumitrescu...”

Epica Magna a fost tipărită la Bacău, în 1978, în peste 17.000 de exem­plare. A fost proiectul care i-a înfrăţit pentru totdeauna pe Nichita Stă­nescu şiSorin Du­mitrescu.

Supărare, supărare. Dacă Nichita spunea despre el că nu e altceva “decît o pată de sînge care vorbeşte”, am putea spune, despre prietenul său, Sorin Dumitrescu, că nu este altceva decît o pată de sînge care pictează (icoa­ne). “Calita­tea prieteniei noastre s-a vă­zut din elanul creativ care a fost din prima clipă – mărtu­ri­­seşte pictorul. Ne-am înţeles pe tema miste­rului semnului şi a raportu­ri­lor semantice... El era sigur că eu aud ceea ce spune, iar eu, încetul cu încetul, am în­ce­put să mă conving că el vede”.

Nichita şi Sorin erau de ne­despărţit. Pînă într-o zi (în anul 1982), cînd cineva “i-a tur­nat otravă în ureche” şi fratele poet s-a supărat pe fra­te­le pictor. “Am fost aproape ne­des­păr­ţiţi din 1977 pînă cînd a mu­rit – spune Sorin Du­mi­trescu. Dar, într-o dimi­neaţă m-am trezit brusc cu un telefon de la Nichita. Mă făcea în toa­te felurile. A fost singura dată cînd am fost supăraţi. Scanda­lurile dintre noi nu se terminau cu su­pă­rări, fiindcă în permanenţă aveam dreptate. Iar el avea o vorbă foarte bu­nă: «Neferici­tule, ai dreptate»“.

P.S.: Sorin Dumitrescu este uşor bîlbîit. L-am întrebat dacă această «bîlbîială» a moştenit-o de la Nichita. «Nu! Nichita a preluat-o de la mine», ne-a răspuns artistul, indignat ca de o acuzaţie de plagiat.

“Bătrîne, ai grijă să nu mori!”

Într-o zi, Nichita a venit la ate­lier la Sorin Dumitrescu, într-o mică “inspecţie”: “I-am arăta