Executivul roman este dualist, incluzand un sef al statului si un prim-ministru. Folosind criteriile lui Sartori, putem spune ca, fiind direct obtinuta la urne si nu ca urmare a unei alegeri in parlament,legitimitatea sefului statului contrasteaza cu legitimitatea premierului, care e una de compromis, intrucat rezulta din negocierile partizane postelectorale. Legitimitatea presedintelui a fost, de altfel, sporita in perioada 1990-2004 de faptul ca alegerile prezidentiale si cele legislative s-au tinut simultan. Ca urmare a revizuirii constitutionale din 2003, mandatul presedintelui a fost modificat, devenind dintr-unul de patru unul de cinci ani: s-a eliminat astfel, in principiu, un mecanism care ii transforma pe candidatii la prezidentiale in vedete ale jocului politic si, mai ales, in arbitri, daca nu chiar in artizani ai majoritatilor din Legislativ. Presedintele este o figura insemnata in arhitectura institutionala. Traditia initiata de Ion Iliescu a devenit, de-a lungul anilor, un element cu o forta simbolica redutabila in ochii cetatenilor. Asa cum observa, in urma cu un deceniu, in Republica absenta, Daniel Barbu, "electoratul roman concepe majoritatea ca pe o «majoritate prezidentiala», ca pe o majoritate nu numai obligata sa-l sustina pe seful statului, dar si adusa la putere de acesta. Partidele se organizeaza in jurul sau impotriva Palatului, guvernul fiind dintotdeauna receptat ca un guvern inspirat de Palat si validat de parlament, nu ca un guvern emanat de parlament si validat de Palat". Aceasta pozitie eminenta a sefului statului nu a fost scutita insa de contestari. Crize constitutionale viagere La o privire atenta, realizam ca presedintele a fost singura "autoritate publica" afectata de crize constitutionale majore, cate una pentru fiecare presedinte al Romaniei postcomuniste. Prima dintre aceste crize s-a derulat in septembrie 1996, cand presedinte