Portishead, Third, Island Records, 2008.
N-aş merge atît de departe încît să asemăn lumina şi verdeaţa cu seninătatea cu care Mills Brothers despovărau jazz-ul de griji în anii â30; nu m-aş încumeta să compar oazele cu candoarea voioasă a sunetului de ukulele; n-aş risca să-l apropii pe Dante de cel de-al treilea album Portishead; dar în mijlocul frumuseţii sfîşietoare a acestui Third există un loc ferit, ciudat, aproape izbăvitor, în care îţi poţi trage sufletul pentru un minut şi jumătate. Spuneţi-i pace, spuneţi-i linişte, spuneţi-i cum vreţi, dar, dacă Third a fost inventat pentru a-ţi purta sufletul de la un capăt la altul al deznădejdii şi al tensiunii irespirabile, mirajul fraţilor Mills de pe melodia "Deep Water" e tot ce poate fi mai apropiat de o epifanie blîndă. Că această pauză de respiraţie se sfîrşeşte rapid pentru a fi urmată de cel mai dens vuiet industrial-apocaliptic nu e decît semnul că Beth Gibbons, Geoff Barrow şi Adrian Utley nu au de gînd să ne lase vreo urmă de speranţă, odată intraţi aici. Şi nu e atît sentimentul pîrjolitor ce se ascunde sub blocurile de gheaţă electrice, nu e doar vocea tînguitoare, bîntuită de stafii a doamnei Beth Gibbons cea care îţi deschide porţile spre o lume stranie, nu e nici măcar înrudirea subterană cu angoasa fragilă, gata de explozie a celor de la Radiohead, ci tocmai reverberaţia bizară a corzilor de ukulele care te face să pătrunzi pe acest tărîm fără întoarcere. Fără acest contrapunct, Third ar fi rămas, probabil, un obiect compact şi inaccesibil, o bijuterie ale cărei reflexii s-ar fi îndreptat, inevitabil, spre interior, un disc greu de digerat fără atenţie, fără empatie, fără un antrenament temeinic.
Ar fi trebuit, bunăoară, să vă întoarceţi în timp cu mai bine de 10 ani ca să (re)descoperiţi cît de mult au însemnat, au cizelat şi au impus cele două albume, Dummy şi Portishead, curentul
