In curand, micul Paris, isi alege primarul, cu speranta ca se va schimba si o parte din vechea, ineficienta echipa. Speranta timida; totusi, speranta – crezul inexplicabil care se repeta in preajma oricarui scrutin. Parisul cel mare si l-a ales nu demult, intr-un exercitiu electoral trecut aproape neobservat. Aici nu s-a schimbat nimic, socialistul Bertrand Delanoë si-a pastrat postul, ba chiar si-a intarit echipa, ceea ce i-a permis sa refuze alte aliante decat cea cu verzii. In cazul lui, ca si prin alte orase din Franta unde opozitia de stanga a castigat, alegatorii au ales persoana, nu neaparat partidul. Iar Delanoë are cu ce sa se laude. Gestionarea vietii curente a Parisului se petrece fara incidente deosebite, proiectele importante vad lumina zilei fara sa se bata tam-tamul, circulatia automobilelor e suportabila (mult mai fluida decat cea bucuresteana), poluarea nu este excesiva. Iar cand nu sunt greve circulatia pe transporturile publice este sigura. Reteaua metroului pare a fi fost conceputa de insusi Descartes. Evident, continua criza de locuinte in batrana Lutetie. Dar se si construieste, chiar in unele cartiere din perimetrul istoric.

Intre timp, se lanseaza pentru dezbaterea publica o intrebare la care toata lumea va trebui sa mediteze: cum trebuie dezvoltat Parisul pe verticala, fara sa ajunga sa arate ca un oribil oras postmodern iesit direct din nisipurile Dubaiului? Dezbaterile de acest soi sunt importante. Uneori ele sunt insotite si de prezentarea unor proiecte selectate prin concurs, de exemplu, cele pentru modernizarea zonei fostelor hale, deja modernizata in urma cu trei decenii. Asta, fiindca modernismul de pe la mijlocul veacului trecut a inceput sa-si dea duhul. Se vede acum ca el nu mai poate fi umanizat decat cu dinamita – destin de care vor avea parte si atatea mandre cartiere proletare din Bucuresti. Nimeni nu s-a supar