Uneori, cînd scriu anumite lucruri, tot aştept să vină un eveniment care să îmi demonteze afirmaţiile, să pot spune că m-am înşelat, că mai există demnitate şi bun-simţ în politica românească. Aiurea! Nici vorbă. Dimpotrivă: cu fiecare zi, realizez că pot spune că m-am înşelat, însă invers, în ideea că ceea ce mi s-a părut a fi culmea nesimţirii era doar o biată adiere de duplicitate, sau numai începutul actelor de măgărie electorală. Ceea ce profesorul şi politologul Daniel Barbu definea drept partidocraţie – care, în România, înlocuieşte, potrivit domniei sale, actul democraţiei – funcţionează pe deplin, la vedere şi fără nici o urmă de remuşcare din partea celor care o practică. În partidocraţie, ideile politice diferite nu există, ideologiile politice sînt eludate şi partidele se comportă întocmai ca marile familii mafiote, împărţindu-şi teritoriile şi zonele de influenţă. Astfel, concursul de idei, programe şi fapte politice este înlocuit cu un consens general, bazat pe principiul „toţi putem fi la putere“. În concluzie, termenul de „opoziţie“ este inutil şi inutilizabil. PSD nu poate fi în opoziţie cu PD-L. din moment ce încearcă să împartă funcţii locale cu acesta; opoziţia de idei dintre liberalism şi socialism este inexistentă, din moment ce PNL şi PSD merg de mînuţă în mai multe judeţe, zîmbind ipocrit. Cu ocazia acestor alegeri, transpare, irefutabil şi fără putinţă de tăgadă, faptul că principala preocupare a tuturor partidelor din România este Puterea şi atît. Nici vorbă de grija faţă de cetăţean, nici vorbă de vreo dorinţă de a elabora un program de guvernare locală sau de a rezolva problemele urbei. În lumina acestei „bănuite“ revelaţii, noi, cetăţenii cu drept de vot, apărem drept simple instrumente în conştiinţa politicienilor. Masă de manevră, manipulabilă, sîntem punct de interes pentru o lună, o dată la patru ani. După 1 iunie 2008, vom intra, ia