Să lămurim puţin lucrurile. În mai ’68 aveam 14 ani şi eram elev în clasa a cincea la liceul din Etampes, un orăşel la 40 de kilometri de Paris, care face parte din bogatul patrimoniu istoric al ţării. Aici au locuit cîteva dintre amantele regelui Francisc I. La vremea respectivă, eram îndrăgostit de o colegă de clasă şi petreceam destul timp plimbîndu-ne pe cîmpie: era vreme frumoasă, dar la un moment dat am văzut pe cer nişte elicoptere ciudate: se întÎmpla ceva la Paris, dar nu ştiam prea bine ce, totul era destul de neclar. Erau studenţii, era poliţia, totul părea cuprins de febră, dar ce se întîmpla oare? Greu de spus. Cu toate acestea, în scurt timp, urma să mă simt „parte componentă“ a acestui fenomen: peste puţin timp, mă voi contamina de această febră, voi trece cu rapiditate de la o epocă la alta. Cu trei luni în urmă, eram un băiat care abia cunoscuse primii fiori ai dragostei; după „evenimentele“ din mai ’68, iată că mă decid să plec în California, să trăiesc în comunităţi, să fumez haşiş, să ascult muzică psihedelică şi, mai ales, să trăiesc altfel. Cum adică altfel? Adică să rupem cu tot ce înseamnă societate de consum; să spunem nu dominaţiei mărfii, conformismului, să luptăm pentru autonomie şi împotriva alienării. La ce mai trăim dacă ne supunem unor sloganuri? Trăiască libertatea, la naiba cu establishmentul! O mare importanţă în toate acestea o aveau anumiţi autori, ca de pildă Thoreau. Citeam Walden ou la vie dans les bois şi-mi plăcea felul acesta foarte radical al lui Thoreau de a asocia fapta cu vorba. Do it! E un faimos slogan al contra-culturii americane, moştenit de la generaţia beat, de la hipioţii din San Francisco. Muzica: eram baterist într-o formaţie rock, fumam din cÎnd În cÎnd iarbă – ceilalţi vor merge şi mai departe, către heroină, cu riscul propriei vieţi. Muzica e esenţială în anii aceia: prin intermediul muzicii trece lit