Recunosc că spre Mai 68 la Paris nu prea ştiu cum să mă îndrept. Doar cu „ştiinţa“ mea de atunci? Sau cu ceea ce am învăţat între timp? Cu confirmările sau cu infirmările ulterioare? De la cele mai însemnate (cum au evitat francezii tentaţia „teroristă“ a colegilor lor de generaţie prinşi în acelaşi angrenaj în Germania şi Italia) pînă la cele mai mărunte. [...] Mai ’68 m-a izbit tocmai prin lipsa de imaginaţie ideologică. „Imaginaţia e la putere“ sta scris pe toate zidurile Sorbonei, dar jos, în standurile cu ziare şi cărţi, nu aflai decît lozincile şi teoriile cu obîrşia secolului al XIX-lea: anarhismul acoperit de drapelul negru al lui Bakunin, marxismul, de cele roşii şi comuniste. Pluralul e de neocolit. Comunismul moscovit reprezentat de partidul comunist francez nu mai dispunea de monopolul impulsului revoluţionar. Dimpotrivă, era minoritar pe plan intelectual. În curtea Sorbonei nu mai dispunea decît de un stand sărăcăcios de care adepţii lui Cohn-Bendit îşi cam băteau joc de parcă ar fi reluat insulta de prin anii ’20 a lui Aragon: „Moscou la gâteuse“. [...] Călătorii români, mai curînd decît speriaţi, erau uimiţi. Cum poţi face o revoluţie pentru o libertate de care dispui deja? Ce-i reacţia asta de copil răsfăţat? Să preferi o societate totalitară uneia de consum! Tinerii de la Praga întrebau şi ei pe gazetarii occidentali: „Nu vorbim aceeaşi limbă? În Franţa constataţi că libertatea individuală nu v-a adus nimic. Noi însă, care am fost lipsiţi de o astfel de libertate, avem dreptul s-o dobîndim. Să vedem ce-i cu ea.“ Iar la Varşovia: „Cum te poţi oare revolta într-o ţară care numără o maşină la cinci locuitori?“ [...] Sînt extrem de rari cei care au contestat Mai 68, expunîndu-se la riscul excomunicării. Jules Monnerot (el a plătit dinainte acest tribut, numele său rămînînd tabu), citîndu-l pe Mircea Eliade cu „teroarea istoriei“, va aminti şi de p