Şapte muncitori din New Delhi înfruntă cu seninătate singurătatea şi dorul de casă, pe un şantier din nordul Capitalei. Sursa: Codrin Prisecaru
Îmbrăcaţi în hainele de duminică şi cu pantofii lustruiţi, şapte muncitori indieni coboară, în fiecare dimineaţă, la staţia de metrou Pipera. Pe lângă linia de tramvai, ajung repede la o clădire în construcţie, unde, imediat ce s-au schimbat în uniformele albastre, îşi încep programul de lucru. La amiază, iau prânzul împreună şi se odihnesc, 15 minute pe ceas, după care se lasă iarăşi înghiţiţi de şantier, până la şase seara. Pentru ei, din februarie 2007, fiecare zi se petrece la fel.
Din cauza emigraţiei masive a forţei de muncă, România este obligată să importe mână de lucru din toate zonele lumii. Numai anul trecut, pe piaţa muncii au fost absorbiţi 50.000 de muncitori străini. Dintre cei 43 de indieni care au obţinut autorizaţie de muncă, 16 lucrează în Bucureşti.
Muncitor aici, patron în India
Când clădirea de birouri la care lucrează acum va fi gata, compania angajatoare va hotărî unde vor fi mutaţi. Nu şi-au mai văzut familiile de mult, dar toţi îşi doresc să mai rămână în Bucureşti până anul viitor. Spun că ei sunt, de fapt, privilegiaţi de soartă să se afle aici. Toţi au nevoie, ca de aer, să muncească fără pauze. Familiile lor din India depind, în fiecare lună, de dolarii trimişi prin Western Union, cu un comision care li se pare, încă, prea mare pentru puterile lor.
Domnul Bansal este cel mai în vârstă din grup şi singurul care poartă barbă şi turban. În timpul programului, îl face să dispară sub un fes. Are 53 de ani şi, până anul trecut, conducea o afacere de familie în New Delhi. Povesteşte că negoţul lui cu mobilă a început să meargă tot mai prost. Familia lui era la un pas de faliment, aşa că s-a hotărât să muncească, pentru o vreme, în Europa. Ba
