1. Cel mai interesant fenomen al României în cadrul acestor alegeri a fost reprezentat de micile alianţe locale. Dezbaterea ideologică şi neo-ideologică din Bucureşti are o mică sau foarte mică importanţă în zonele rurale sau slab urbanizate ale ţării. Deşi acestea contribuie într-o foarte mică măsură la bugetul statului, aceste zone geografice şi sociale reprezintă baza votanţilor. S-a dovedit, încă o dată, că votul în Romånia nu se dă pe baze ideologice, pe merite pre-campanie sau pe validitatea proiectelor, ci pe senzaţia de putere pe care un anumit candidat o degajă. De asemenea, serbările cîmpeneşti electorale şi darurile făcute electorilor, ilegale de altfel, au contribuit la alegerea unuia sau altuia dintre candidaţi. Trebuie făcută, însă, o remarcă: România coagulează o serie de celule total diferite şi independente una de cealaltă. Direcţia pe care partidul o stabileşte de la Bucureşti (sau de la Cluj/Cotroceni) nu reprezintă şi direcţia partidelor în provincie. Micile alianţe contra anumitor partide reprezintă argumente solide. O idee a acestei campanii, care poate sintetiza cel mai bine esenţa acesteia, este ideea şi noua politică de „anti“. Noul trend al coaliţiilor politice este ca acestea să fie construite nu pe valori comune, ci pe identificarea duşmanilor politici comuni.

2. Rezultatele din Capitală reflectă, în mare măsură, o dezordine a direcţiei şi a unităţii partidelor. În special în cazul PSD-ului, dar şi al PNL-ului, se poate observa o neputinţă în a candida cu adevărat: sondajele reprezintă arme mai puternice decît s-ar crede, deoarece au puterea de a tăia aripile contracandidaţilor. Rezultatele de la Bucureşti nu reprezintă mari surprize faţă de sondajele de la începutul campaniei. Într-o luptă pierdută înainte de start, eficienţa este destul de scăzută. Anti-băsescianismul a condus la votarea unor candidaţi care „sînt buni