„E practic imposibil să faci proiecte cu Moldova care să implice şi România“, îmi spunea Sybrig, la o cafea, în holul Hotelului Passage din Odesa. „Probabil e o chestie politică“, adaugă. Sybrig Dokter e o dansatoare/ profesoară olandeză stabilită în Suedia, care face de mulţi ani proiecte de dans şi performance la Chişinău, o fiinţă caldă, cu două paşapoarte şi trăind între două ţări, foarte sensibilă la graniţe. N-am o explicaţie. Îmi revine însă idiotul sentiment de frustrare şi mîndrie naţională rănită pe care-l avusesem cu cîteva zile mai devreme, la deschiderea Bienalei Teatrului „Eugen Ionescu“ (BITEI, 24 mai – 1 iunie), cînd am constatat că Institutul Polonez şi Alliance Française îşi sprijiniseră financiar companiile participante, iar România, cu departamentele ei pentru „românii din afara ţării“, unul la Ministerul de Externe, celălalt la ICR, başca numeroasele instituţii de promovare a culturii româneşti peste hotare, era ca şi cum n-ar fi existat. Pentru mulţi dintre oamenii de teatru români, BITEI e un fel de festival românesc mai de la ţară, echivalentul unei reuniuni festivaliere de mică provincie. Pentru teatre, cu cîteva excepţii subiective, participarea la Bienală nu e o miză, iar printre critici etc. circulă, pare-mi-se, impresia că mare lucru n-are a se petrece la Chişinău. Ceea ce toată lumea scapă din vedere e un amănunt esenţial: Chişinăul nu e România, referinţele şi centrele de interes de aici îşi au propriile particularităţi, marcate de convieţuirea cu naţiunile decedatei URSS, lucruri despre care ar fi multe de aflat şi care nu ţin de o cultură inferioară celei româneşti. Motiv pentru care nu e nici o mirare că singura care merita să işte aplauze fierbinţi şi două bisuri, dintre producţiile româneşti, a fost Quijote al Adei Milea… Entuziasmul, pentru că el trebuia să existe, s-a dus în altă parte. La ce s-a aplaudat la BITEI Coregra