Spectacolul pus în scenă de Andrei Şerban îmi pare o cutremurătoare radiografie a actualei societăţi româneşti. Şi nu atît a societăţii privite ca o entitate amorfă, obiectuală, ci a sufletului ei, în mare măsură inexistent sau amorţit. Afirmă regizorul, întru început, în chip de pregătire sufletească a spectatorului, că piesa se doreşte a fi – dacă cineva încearcă o clasificare – un teatru documentar ori, poate, în viziunea Tatianei Niculescu-Bran (autoarea unei cărţi inspirate de „cazul Tanacu“), un mister contemporan. Este într-adevăr toate astea, dar şi mai mult de-atît. Nu se doreşte judecarea uneia sau alteia dintre părţi, mai afirmă regizorul, dar tu, spectator, în starea răscolitoare în care te cufundă acest spectacol, simţi că o admonestare se impune, dacă nu o judecată propriu-zisă. Personal, am simţit piesa ca pe un strigăt, ca pe un ţipăt din toţi rărunchii, ca pe o palmă pe obrazul gros al unei Românii care se vrea a fi modernă, europeană, în pas cu globalizarea, şi totuşi e atît de plină de umbre, de mici infernuri, pe lîngă care trecem cu toţii nepăsători... Ce ne cutremură? A cui e vina că într-o asemenea societate s-au putut petrece grozăvii ca la Tanacu? Totuşi nu trăim într-un Ev Mediu întunecat, nu sîntem un trib african, nici măcar o ţară arabă plină de prejudecăţi şi mutilări trupeşti şi sufleteşti, acceptate în numele unor tradiţii învechite. Sîntem un stat de drept, înfipt dintotdeauna în burta Europei, am scăpat de o dictatură, pe care ce-i drept, am încheiat-o sîngeros spre deosebire de alte naţii care au suferit şi ele de răul comunist, isprăvind însă alfel cu tiranii lor. Ce ne cutremură, ce ne tulbură visceral în textul acesta? În primul rînd, realitatea din el. În paralel cu jocul actorilor, care nu ştiu pînă în ce punct poate fi numit „joc“, pe un ecran sînt derulate, simultan, scene reale, înmormîntarea călugăriţei exorcizate şi