Bucuresti. Zi calda de inceput de iunie. Toropeala si miros de asfalt incins pe strada. Fierbinteala si miros de transpiratie in autobuzul 335. “Urmeaza statia Perla. Legatura cu…“. Imi citesc mailul de pe telefon. Iar vine factura cit casa. La prima cobor, mai profit de un minut de stat pe scaun.
In autobuz incepe, din senin, sa se auda un soi de cintec de jale. Ma intreb daca nu cumva am dat peste un sofer RATB prea evlavios sau chiar habotnic, pus pe ascultat Radio Trinitas. Ma ridic sa ma indrept spre usa din mijloc si ii vad. Sint patru. O tanti pe la vreo 45 de ani cu cei trei copii. Un tinc de vreo sase-sapte ani, un fiu de vreo 22-23 si fiica-sa, de vreo 20-22. Cinta intru pomenirea pomenilor pe care eu, calatorul, as putea sa le fac cu ei.
El n-are nici un defect. E destul de bine legat, pare sanatos tun. Ea e mai plina decit e cazul, dar si-ar putea gasi oricind un loc intr-o circiuma, pe la bucatarie. El ar putea sa munceasca si pe santier, daca la mai mult nu-l duce capul, desi acum vreo doua luni facea City Grill angajari, iar ospatarii primeau de la 1.600 de lei in sus. Daca s-ar pricepe cit de cit la gatit, probabil ca si tanti aia de vreo 45 de ani si-ar fi gasit un loc de bucatareasa pe undeva. Cu toate astea, prefera sa cerseasca.
El tine in brate o pagina de Libertatea trasa in plastic. Titlu mare: “Ajutati-i sa nu moara de foame!” ori “Ajutati-i sa nu fie dati afara din casa!“. Prea putin relevant. Important e ca au fost dati la ziar, iar cersitul lor are, acum, mai multa credibilitate.
Si nu sint singurii. Acum vreo saptamina, intr-un autobuz care mergea spre Casa Presei, un altul iesise la cersit. Cu mama bolnava, cu cistig lunar minim pe economie, de 490 de lei. Spunea aceeasi poezie pe care o recita acum trei ani, cind m-am mutat in Bucuresti. In afara de trecerea de la “un milion noua sute pe luna”
