Imi dau seama ca, in momentul aparitiei acestui editorial, viziunea despre lume si viata a celor mai multi cititori va fi fost schimbata in chip iremediabil de rezultatul meciului cu Franta, ca viitorul poate parea lipsit de culoare, iar viata deposedata de sens pentru totdeauna sau ca, dimpotriva, iarba poate parea mai verde, iar oamenii mai buni.
Oricum ar fi, este cel mai prost moment sa punem intrebari fruste despre chestiuni vagi si aflate la o distanta descurajanta de universul fotbalistic, asa cum sunt viata politica si alegerile. si, cu toate acestea, cred ca intrebarea trebuie pusa: ce dorim de fapt de la alegerile de anul acesta?
Sa luam, bunaoara, localele de la Bucuresti. Nu pot vorbi in numele celorlalti alegatori si detest sa fac exercitii de psihologie colectiva, in primul rand pentru ca nu ma pricep, in al doilea, pentru ca nu cred in notiuni colective si in al treilea – pentru ca m-am saturat de ziaristul care bate campii facand incursiuni in profunzimile gandirii altor oameni. Pot spune insa ce mi-am dorit eu de la aceste alegeri.
Cred ca, Bucurestiul fiind perceput ca bastionul dreptei, ar fi fost de dorit ca dreapta sa inregistreze un scor cat mai mare in Capitala, care sa o plaseze in situatia de favorita de neinlaturat a alegerilor generale de la toamna. De aceea, mi-as fi dorit ca dreapta sa fi obtinut Primaria Generala inca din primul tur de scrutin si un scor situat in jur de 45% la nivelul Consiliului General. Pentru asta, as fi vrut ca, in locul lui Vasile Blaga, candidatul PD-L sa se numeasca Liviu Negoita, iar candidatii de la sectoarele 2, 4 si 5 sa fie mai convingatori. (Rog sa fiu scutit de obiectia ca PD-L n-ar fi exact de dreapta etc. In conditiile ambiguitatilor liberale si ale nou-descoperitei fratii penelisto-pesedesite, PD-L a ramas cel mai apropiat lucru de dreapta pe care-l avem in spatiul nostru polit
