Există momente, rarisime, cînd totul capătă claritatea unică a apei izvorîte din stîncă. O beau cerbi şi căprioare, cît şi cei cu Tricolor. Am fost părtaşi la o astfel de clipă astrală şi acum ştim. Sîntem nuli. Zero. Absolut. Vedeţi, pe unii coliziunea frontală cu adevărul, pe contrasens, îi descumpăneşte. Pe noi, n-are de ce. România şi Franţa, fiecare sub tricolorul ei, au reuşit unul din cele mai nule meciuri din istoria fotbalului. Poate chiar cel mai nul (în fotbal, zero suportă grade de comparaţie). Ce-au înţeles francezii e treaba lor – istoria ne învaţă că e mai sănătos să nu ne luăm după ei. Contează ce-am înţeles noi. Ar fi trebuit să evităm capcana aparenţelor şi să pricepem mai de mult: nulitatea nu e un handicap. E o resursă luminoasă, voluptoasă, vulcanică. Şi inepuizabilă. În esenţă, e garanţia triumfului. Marile victorii presupun echilibru. Zero este poziţia de echilibru absolut. Am demonstrat că sîntem acolo. Să fim mîndri. Nuli şi mîndri. Fizica particulelor Luaţi tabla de demonstraţie şi aşezaţi magneţii pe ea. Cinicii ar spune că schema aşezării în teren a echipei României a fost 1-9-1. Portar, nouă fundaşi şi un vîrf, Niculae Daniel, pus să alerge de unul singur, de-a lungul şi de-a latul, pînă la lichefierea minţii şi-a celorlalte organe interne. E crucial rolul atacantului central. În trecut, era considerat cel mai important om al echipei, fiindcă făcea lucrul cel mai important din fotbal: dacă primea mingi, în careu, dădea goluri. Central, pentru că poarta e pe centru şi golurile se dau în poartă. O viziune aberantă. Admirabilul Daniel a exemplificat magistral rolul vîrfului modern, care de-abia acum devine cel mai important om al echipei. Misiunea i-a fost pusă în sfîrşit pe baze ştiinţifice: aleargă pînă căpiază, fără minge, spre a menţine starea de agitaţie moleculară indispensabilă vieţii şi existenţei, în general. Astfel privit,