Printre sutele de fluturaşi ai speranţei electorale pe care calc fără să vreau, unul mai special îmi atrage atenţia. În mod obişnuit nu m-aş opri să-l studiez – nu recunosc numele, partidul sau logica acelui candidat, dar mă simt uşor stupefiat de mesajul său: „am încredere că mă vei vota pe mine“. Cromatica fluturaşului începe să-mi zgîrie retina şi merg mai departe. Nu sînt melodramatic, dar mă opresc cîteva secunde în faţa porţii terenului de fotbal. Una singură, cealaltă s-a rupt în urmă cu 14 ani şi tot ruptă este. Sectorul şase. Oare contează sau interesează pe cineva dacă încerci să dai un vot de blam? Să mişti un sistem de caracatiţe care se urăsc şi se vînd una pe cealaltă, dar care se vor alia să ţi-o tragă de cîte ori vor putea? Ce este de fapt votul în societatea românească? Este o datorie civică, o modalitate de afirmare a sinelui la un nivel societal sau pur şi simplu o componentă a dreptului la liberă exprimare? Votul nu este o datorie civică. Nu sîntem obligaţi să votăm şi nici nu ar trebui să încercăm vreodată transformarea României într-o mini-Belgie, de exemplu (în Belgia, prezenţa la vot este obligatorie, prin lege). Votul nu este singura modalitate de afirmare şi producere a schimbării sau păstrare a prezentului politic. De asemenea, votul nu este ceva sfînt. Într-o democraţie parţială, infantilă şi cu mult prea multe coşuri, cetăţeanul nu îşi poate alege reprezentanţii decît dintr-o mică paletă a celor ce reuşesc să-şi ancoreze navele cărătoare de prostie. Şi prostime. Un procent semnificativ din cei care au absentat este constituit din cetăţeni ce consideră că nu au cu cine să voteze. Oricît de real este acest argument, terfelirea lui în varii moduri a condus la scăderea stupidă a valorii sale. Nu încerc să apăr absenteismul, însă îi înţeleg cauzele şi simbolistica. Dintr-o listă de n persoane, dacă nici una dintre acestea nu insuflă cet