Fomist de fotbal N-am vazut niciodata o echipa a Romaniei cintind cu atita patos imnul. De obicei, era ca-n Creanga,cind pornesc baietii (prea devreme) cu uratul: unul a uitat cuvintele, altuia i-au inghetat degetele si, cu totii, se indemnau sa-i zica, ceva, celalalt. De data asta, insa, baietii lui Piturca au bagat din start material patriotic, cit incape.Le-am aratat frantujilor si altor curajosi ca, la o adica, putem si noi (daca vrem !) sa-i mobilizam pe copiii patriei „la arme". Ce ne tot inspaiminta ei,cu Marseieza lor barbara ?! „Barbarii de tirani" au ramas cu gurile cascate, cind au vazut cum mica armie romana ,trezita „din somnul cel de moarte", casca gurile pina la urechi,spre a da glas acelei uri fotbalistice care mocnea de cind haul, dar nu se putea exprima. Ca sa-si cladeasca o noua soarta, una fericita," cum n-a avut nicicind", piturcii nu s-au aruncat, ca orbetii, in atac, ci i-au asteptat pe frantuji in reduta. Nu altfel au procedat, prin veacuri, vitejii nostri aparatori de glie. Fotbalul fiind, la scara redusa, un petec de pamint ce trebuie aparat. Ca n-a iesit victorie,cum voiam noi, si nici spectacol, cum vroiau estetii europeni, e pentru ca ne-am luptat cu-n cocos (galic) al naibii de impertinent, care dadea prin bat mai dihai decit galinaceul crengist, ramas fara pungulita lui cu doi euroi. Daca incercam sa-l prindem la cimp deschis, mai mult ca sigur ca ne-ar fi bagat mortaciunile-n poarta. Asta i-a si siderat pe interbelicii strategi occidentali, care au parut a nu intelege de ce nu ne-avintam mai cu elan spre teritoriul advers, spre a cadea, artistic, la datorie. Cam cum au patit-o rusii de la spanioli. La care craiul Piturca , mare iubitor de lirica, le-a raspuns cu vorbele Batrinului Mircea, trecute prin pana Eminescului: "Eu ? imi apar saracia,si nevoile,si neamul/ si de-aceea tot ce misca-n tara asta,riul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie